Zgomotele junglei încep aici în fiecare zi noaptea pe la 3 când îl apucă pe cocoşul vecinului de la jumătate de kilometru mai sus cântatul. După o pauză de 3 ceasuri se apucă şi sună de trezire toate păsările sălbatice din urbe. Mica noastră urbe cuprinde 2 case şi jumătate, cu tot cu jumătatea de casă în care locuim noi pe jos. Cel mai tare urlă o pasăre grasă, jingle-ul ei sună a ceva între mierlă şi curcan, face foarte frumos. Milo, maistrul zice că pasărea asta e foarte gustoasă, se cheamă Chakalac. Vorba cântecului, “chakalac într-un copac, etc.” Pentru Milo, orice fuge, zboară sau sapă tunele sub pământ este foarte gustos. El este un guerrero, un survivor. Solid, bronzat, cu faţa rotundă, obrăjori bucălaţi şi o guriţă ca o trompeţică atunci când fluieră, Milo al nostru e un tânăr pe la 48 de ani plin de muşchi si cu burtică, care el ne face noo căşile să iasă bine (cu mici excepţii), de asemenea ne şi amuză involuntar non-stop.
Milo:
Un fapt neobişnuit pentru partea asta de lume este că lui îi lipseşte un dinte din faţă. Aici toţi au toţi dinţii în gură până la vârste înaintate. El şi l-a pierdut în armată, unde s-a dus că aşa a vrut. Într-o zi a muşcat dintr-un porumb foarte tare şi bang! Dă tuth wăz gon... Despre Milo se poate scrie o postare întreagă, drept pentru care mă opresc aici deşi mă mână.
De o lună si ceva locuim în “birou”, aşa zice pe aprobarea noastră de construcţie, pe care am luat-o instant cu o şpagă modică. Pe hârtie scrie că noi facem un birou şi o casă habitacională, în traducere un bungalow mic şi o casă mare. Când m-am dus cu sacoşa cu acte acolo, la Dezvoltarea Urbană, m-a luat şeful deoparte pe terasă, a încuiat uşa exact înainte să apuce Edi care venea de la casierie să vadă unde am dispărut şi mi-a zis aşa: _____ Atât am înţeles, fix cât am scris aici. Bătea un vânt de-ţi zbura basca, exact în sensul invers în care îmi vorbea el. Văzând aşa, m-am orientat în sensul corect şi l-am pus să repete. Am aflat că biroul lui are nevoie de nişte calculatoare, dacă pot să-l ajut. I-am zis că n-am calculatoare cu mine... El a continuat să bată şaua cu calculatoarele din birou care trebuie schimbate, iar eu îi tot ziceam că nu ştiu de unde să cumpăr calculatoarele de care vrea el. Apoi m-am pus invers de cum bătea vântul ca să m-audă el de data asta şi i-am zis aşa: “Bade Alexe, fii atent, acasă la noi în sat noi facem hix la fel, aşa că fii abierto cu mine şi zi-mi cât să-ţi dau ca să meargă ca unsă treaba cu aprobarea”. Am negociat şi am ajuns cam pe la jumătate de calculator aşa, o sumă de calibru mexican - asta am aflat de fapt mai târziu de la vecinul francez, care ne-a zis că lui i-a luat vreo 7-8 calculatoare. Mie nu-mi place deloc de vecinul ăsta francez, că e arogant şi dispreţuieşte mexicanii. Ce-o hi căutând el aici dacă nu-i place societatea? Cred că şi eu i-aş fi luat la fel dacă venea cu vreo cerere la mine. Dar a avut şi el rolul lui mediu în viaţa noastră, anume că el băgase deja un transformator în pădure, aşa că n-a mai trebuit să cumpărăm noi un transformator furat, i-am dat lui o cotă parte mai mică şi împreună cu altă şpagă la IRE ne-am tras curent fulger, într-o săptămână. Voisinul o fi avut el transformator, dar când a fost să fie cu conectarea, el a greşit şi a luat-o pe calea legală. Când am venit noi cu pila cu curentul la uşă, el încă stătea şi se uita în sus la transformator: de 2 ani aştepta să i se facă conexiunea. În timp ce Iovanis de la IRE trăgea cu viteza luminii curentul prin pădure, noi ne-am apucat să facem drumul. Adică cei 50 de metri care duc de la ştrada mare la casa noastră.
Aşa am deschis noi prima avenidă din oraş: Avenida “Balche”. Asta e denumirea pentru o băutură maiaşă, un fel de ţuică dintr-o scoarţă de copac înmuiată în miere care se folosea înainte în ritualurile divinatorii. Acum se bea mai mult de de noroc şi sănătate. După ce am deschis aveninda, adecă am pus năsipul ş-am nivelat frumos găurle, Cănuţă al meu a stat aşa o clipă uitându-se mirat la operă, şi-a dat şapca pe spate, s-a şters pe frunte şi s-a întrebat: “auzi, de ce oare am făcut noi un drum aşa de lat?” Cine ştie, o fi fost frenezia începutului. Cert e că dintre toţi vecinii noi avem terenul cel mai mic şi uliţa cea mai lată.
După drum, au urmat fosa septică şi turnul de apă. La fel au ieşit, avem cea mai mare fosă şi cel mai înalt turn din zonă, francezul moare de invidie. So... primul din proiectul nostru a fost gata biroul, aşa că ne-am băgat imediat în el.
Cănuţă e priceput tare când vine vorba de montat tuburi în găuri, nu degeaba a fost la facultatea de limbi străine, el a făcut tot electricul şi tot hidraulicul. Ambele funcţonează brici deşi în nici o cameră n-a nimerit centrul tavanului cu becul, probabil fiindcă a fost la facultatea de limbi străine. Dar asta nu-i bai, citim şi noi aşa cu capul mai într-o parte.
Gresia am pus-o chiar noi, într-un timp record: în 3 săptămani am dat gata toţi cei 20 de metri pătraţi (ok, mai mult octogonali, biroul fiind aşa ca un fel de fagure spaţial cu două urechi). Ne-a ieşit la hix că noi suntem oameni tehnici, cu creon aşcuţit după ureche. Eu măsuram şi tăiam, Cănuţă lipea şi nivela. Din 16 mişcări simple am pus prima placă, restul a fost o joacă de copil retardat.
De văruit am văruit de vreo 4 ori, că la borcanele mexicane de vopsea niciodată nu se potriveşte culoarea, unele se usucă mai deschis, altele mai închis faţă de cum crezi că te aştepţi în imaginaţie. Ne-am luat şi nume de scenă: “Los Trafaletes”.
O perioadă n-am avut uşă şi nici ferestre, ne-am temut că "dacă vine jaguarul peste noi". Dar aveam prispă cu bec, baia era baie, nu mai plăteam chirie... başca că am pus nişte magneţi de doojdemii de gauşi pe ţava care ne aduce apă din sucteran, cică nu se mai depune calciu pe robinet aşa tare. De la magneţi cică se face coloidal după care se duce în treaba lui. Eram tot timpul magnetizaţi deci, de la duş. Happy magnetized campers. Nimic altceva nu mai conta. Plus că nici vorbă de jaguar, nici măcar furnici n-am avut, ici-colo câte un păianjen de casă care tot fugea leneş din calea trafaletului. Asta până a venit uşa. După ce s-a montat uşa nu s-a schimbat nimic, că n-aveam prag.
Uşa ne-a făcut-o un tâmplar local desigur. E lucrată atent în lemn nobil - atent să nu-şi taie degetele că era beat. Meşterită migălos cu drujba, arată ca o poartă de hambar care atârnă într-o parte. Am ajuns la concluzia că meşterii maiaşi lemnari ştiu să facă foarte bine piramide din piatră cu intrarea sub formă de gaură trapezoidală. Următoarele uşi am zis că ni le facem noi, chiar dacă ne apucă 2012 la jmirghel.
N-am avut multă vreme nici net că nu ne-am cumpărat “bam” mobil de bandă lată – şi bine am făcut, că ieri ne-a dat Pedro contadorul nostru banda lui de universitar cu un abonament special nelimitat, de viteză mică spre amorţită. Viteza mare costă de te rupe aici. Sunt unii în Mexic care au monopol pe net si iau cămaşa de pe abonat în fiecare lună. Aşa se vede aici cine şi-a tras net, că umblă fără cămaşă. Aşa se face şi că vă scriu azi - vă scriu încet că şi netul merge la fel, eu de ce m-aş grăbi atunci.
Azi a fost o dimineaţă liniştită, ca oricare alta. M-am trezit în cântece de chakalac, drujbă şi ciocane manuale. Am adunat de prin desişurile Yucatanului o echipă de 5 maiaşi din tată-n străbunic (mai bine zis ne-am trezit cu ei la noi pe teren - povestea-i mai lungă), care mayaşi noaptea dorm în hamace în baraca făcută de ei iar dimineaţa se scoală pe la 6, se leagănă o vreme în hamac, înfulecă mărunt ceva tortille cu un gust imposibil plus ceva omleţâcă cu cafia, ca pe la 7 să pornească lucrul la casa mare, asta înseamnă că dau drumul la orice divais cu mâner care face zgomot.
Iată unde dorm ei şi fac fum (îşi gătesc to' felul de ciudăţenii la o vatră care fumegă non-stop din decembrie încoace):
Iată-le şi duşul:
În principal ei râd mult, ciocănesc la fel, cântă melodii de amor şi nu se enervează niciodată sau dacă se enervează atunci o fac cu calm (yucatec). La sfârşit de săptămână, imediat după plată, dau fuga să-şi cumpere multă bere. Beau mult sâmbăta ca tot românul, dar nu-s scandalagii. Vorbesc în schimb mult, pândă Duminică dimineaţă spre prâanz, când adorm ăn hamac şi rămân aşa până Luni dimineaţă când pac, o iau de la capăt.
Iată lista mea scurtă de asemănări şi deosebiri notabile între mayaşi şi români:
- Ambii se îmbată ca porcii, maiaşii numai sâmbăta când iau banii
- Mâncarea preferată în Yucatan este Mondongo, adică.... ciorba de burtă
- Maiaşii nu put. Niciodată. Se spală de câte ori pot. Subliniez (dublu subliniez)
- Ambii înjură toată ziua, cu excepţia mayaşilor. Aceştia din urmă fluieră. Fiecare pe melodia lui, toţi deodată
- Ambii lucrează ore în şir fără să se plângă de nimic, cu excepţia românilor
Echipa noastră vine dintr-un sătuc de departe. Am fost şi noi într-o excursie fulger prin zonă pe la ei, să vedem un şaman local - nu era mare lucru de capul lui. E fain acolo, asfaltul e bun. Toţi 5 sunt oameni şui, cu personalitate. Se bucură ca nişte copii când le cumperi câte o colă, bomboane sau biscuiţi ”animalitos”. Cred şi eu, la câte tortille de mălai cu orez mânâncă zilnic...
Jose e mai în vârstă, e mic şi slab, vorbeşte pe nas iar când se îmbată prinde glas şi începe să se laude cu nevasta lui care i-a făcut până acum 6 copii (între 8 şi 22 de ani), de asemenea povesteşte mândru cum o ajută el mereu aducându-i lemne uscate din pădure. El pare a fi foarte inteligent. Atunci când îi explici ceva arată că înţelege din prima tot, repetă după tine să vezi că a înteles, după care face exact invers. Probabil fiindcă după ce i se explică un lucru se întoarce ca să plece şi în acel moment unghiul din care vede lucrurile i se schimbă complet.
Angelito are 22 de ani si 1.45 înălţime, un cap rotund şi un zâmbet cu gropiţe, ferească sfântul să-ţi ceară ceva că n-ai cum să nu-i dai, faţa lui nativă e pur şantaj emoţional. El e modern, ştie să le pună la toţi muzică la celularul pe care nu are niciodată credit, ca să nu-l consume. Are o nevastă de două ori mai mare decât el, zice ca a ales-o că e puternică şi la o adică ar putea să-l întreţină dar s-a dovedit a fi foarte leneşă, ca urmare iată-l aici la noi pe teren cărând bolovani.
Jorge, fratele lui Angel e cel mai şcolit, are liceul. Cât despre construcţii, le învaţă aici la noi că-i naşte nevasta mâine şi are nevoie de bani.
Adelaide după tunsoare seamănă cu aborigenii din Australia, în schimb e cel mai pe fază dintre toţi. Când e singur el are un dialog interior infinit, poate lucra în tăcere ore în şir, nici nu-l simţi, numai vezi că s-a terminat o pare sau alta a casei – parte de după care vezi că iese agale Ade spunând stins că ar mai lucra dacă nu i-ar tremura picioarele. Unica lui problemă e că are spaimă de telefon, nu vrea să-şi ia unul să nu cumva să-l sune careva.
Milo – marele Milo – e ca un ursules care râde fără un dinte, un bun maistru, ambiţios, are un “ule” de calitate (un nivelator cu mâner) de care e foarte mândru, la fel şi de firul lui cu plumb care atârnă extraordinar dacă-i dai drumul. De când a început construcţia îşi tot caută ciocanul din tinereţe – care probabil e înţepenit şi uitat undeva prin fundaţie. În afară de constructor Milo e şi un mare cântăreţ mariac (voce, clape, chitară), farmacist, vânător, şofer de camion, doctor, bucătar şi multe altele pe care nu le pot cuprinde eu aici din memorie. Ca artist are şi compoziţii proprii cum ar fi un cântec de mistrie din care citez: “negrii sunt aşa pentru că ei beau multă cafea”
Cum e cu lighioanele acolo în junglă... văd eu că mă mai întreabă lumea chestia asta prin poşta electronică. Dacă nu mi-e frică... Sincer şi eu m-aşteptam, cu buricul degetului fixat pe trăgaciul de la Cannon să apară tigri, tapiri şi alte maimuţe la geam dar nimic... În afară de ce am văzut şi eu, Chechelon a mai văzut de pe turn un stol de papagali verzi şi o bufniţă. Eu am văzut aşa (respectiv): un şoricel, o vulpe, un şarpe foarte verde pe drum, un tejon la un vecin de departe, nişte păsări colorate, un tucan, nişte fluturi mari de zi galbeni şi albaştri şi alţii de noapte cu modele faine de tunning (nu dinăia păroşi care zboară ca nişte porci), un raton, un oposum, o raţă sălbatică, un iepure domestic, mulţi cai de iarbă, nişte scorpioni cafenii (nu muşcă din vina lor şi nici nu te tăvăleşti ca-n filme de la ei), un puişor de tarantulă speriat şi tot felul de alte insecte aparte, cum ar hi greierele-frunză care s-a pus într-o seară tocma pe scăunelul meu:
Preferatul nostru, tejonul (a se citi tehon) este un rozător foarte simpatic care se uită la om şi oftează din când în când, gata să-şi aducă toată familia la ospăţ la tine pe proprietate dacă-l ademeneşti cu portocale. Familia lui cuprinde până la 49 de membri, niciodată mai mulţi. Al 50-lea trebuie să-şi întemeieze propria lui familie, altfel îl privesc ceilaţi ca pe un neisprăvit al pădurii. Iată Tejonul:
În continuare, neşte poze mai mult sau mai puţin cu noi, prin sondaj:
