De ce îmi place Mexicul

dooşpatru ianuare doomiizece... 26 de zile de când suntem în Mexic... Concluzea mea e clară: am de gând să obţin rezidenţa, oricât de greu ar fi să străbat hăţişurile legislaţiei în vigoare. Pe Cherchelon nici n-a fost nevoie să-l întreb, se vedea pe el răspunsul. Stătea răspunsul pe el uite-aşa şi cânta la chitară... A fost uimitor cum, de când am aterizat, fără măcar să vorbim coerent limba, amândoi ne-am simţit exact ca acasă... numai că mult mai bine :)-

Eu când am multe de spus dar n-am răbdare să scriu o carte de Calistrat Hogaş, fac liste. Iată lista care m-a adus în pragul concluziei:

Por que me gusta Mexico...

• mă simt bine printre mexicani, că deşi au mândrie naţională, nu sunt xenofobi, adecă poţi fi "adoptat"şi trăi cot la cot cu ei în pueblo dacă vrei, e chiar fun
• pe ei criza mondială de şale pare să nu-i afecteze la psihic aşa tare ca pe alţii, în sensul că se întind cât li-i plapuma. Adică dacă-i vorba de bunăstare, atunci îşi cumpără ecrane plate şi ceasuri cu fosfor. Dacă nu, îşi cumpără ecrane denivelate şi ceasuri de lemn. Cumva ei reuşesc să se bucure de 10 pesos la fel de mult ca şi de 100 de pessos.
• nu există dress code ca în alte părţi din "Lumea Nouă", cel puţin nu aici pe Riviera Maya. Por ejemplo în restul lumii latino-americane un nene nu e considerat “om serios” dacă nu poartă pantaloni lungi, iar o femeie e catalogată drept "prea explicită" dacă poartă mini sau pantaloni scurţi. Se pare că în America Latină, catolicizată cu forţa, societatea a ajuns să fie mai catolică decât Papa. Însă în Quintana Roo, probabil din cauză că e recent populată, treburile stau altfel. Nu există reguli nescrise în ceea ce priveşte haina de pe om. Ideea e să te îmbraci cu ceva.
• magazinele sunt deschise până târziu, unele pentru totdeauna. Toţi îţi zâmbesc, indiferent dacă cumperi sau nu. Ce-mi place cel mai mult e că aici în Playa del Carmen vânzătorii nu se năpustesc asupra ta cu “ce doriţi”. Te lasă să te uiţi în linişte, iar dacă nu cumperi nimic îţi urează la plecare “suerte”. În alte părţi ale globului (de exp. în Turcia, Egipt, Dominicană, chiar şi în Tahiti ca să nu mai zic de unele Pieţe de la noi din sat) măi frate... ai senzaţia că vânzătorii te amuşinează de la kilometri, că încă de cand ai încuiat uşa de la apartament cineva în spatele unei tarabe stă şi te simte... mirosul tău e ca o substanţă halucinogenă pentru traderi, făcându-i să intre într-un fel de delir comercial în care salivează la imaginea portofelului tău gras, vizualizându-te căzut în capcana dorinţei şi vrăjit de taraba cu marfă... iar atunci... în momentul culminant... pac! scot din mânecă asul care lipsea pentru a te determina să cumperi: sfatul lor pertinent. Odată ajuns pe terenul lor, al experţilor în batiste şi ciorapi de damă şi al brokerilor de obiecte artizanale, îi simţi privindu-te intens de după umeraşe, iar dacă doamne fereşte îţi fug ochii după o muscă care zboară în dreptul vreunui stand, ha! pândacul îţi sare în faţă şi-ţi pune jaloane către marfa lui, apoi în nanosecunda urmăroare te întreabă ce anume cauţi sau cu ce te poate ajuta... (îmi vine să le răspund că doresc un masaj sau să mă ajute să fac câţiva paşi) Ferească sfântul să pleci exact cum ai venit (perfect stresat şi cu acceaşi sumă de bani la tine) că gata, s-a zis cu prietenia: ai scăzut mult în ochii lui... are senzaţia negru pe alb că i-ai furat calul. Te priveşte din umbra maieurilor cum te abaţi să te uiţi la marfa vecinului. Eşti cel mai mare trădător... Ei bine, aici în partea asta de lume, slavă cerului +++ (trei cruci) am scăpat de stresul ăsta. Mă pot plimba "de voie" pe stradă, rotindu-mi ochii la liber spre exact unde vreau să mă uit, fie marfă, fie vietate umană
• îmi place să mă dau cu taxiul şi cu micobuzul, că sunt ieftine, curate, nu tre să mă gândesc la nimic înăuntru şi aşa pot să mă uit la oameni şi locuri
• la maşini nu există ITP şi nici asigurarea nu e obligatorie (da-i bine s-o ai)
• benzina e foarte ieftină: 9 pessos/l (aprox. 0.75 USD) şi asfaltul e destul
• nu vezi beţivi pe stradă sau scuipători profesionişti de seminţe, ai zice că toată lumea are treabă. Numai springbreakerii "de viitor” o mai iau pe ulei şi urlă aleator în zona de cluburi
• îmi place că te împiedici de mulţi copii pe stradă, la magazin, la plajă, în bus, care de care mai şui şi mai amuzant - toţi mereu gata să intre în vorbă cu tine sau interesaţi măcar de un schimb de zâmbete până la urechi
• femeia e respectată, 1-0 pentru mine
• TVA-ul în statul Q.Roo e 11%
• majoritatea străzilor sunt foarte curate
• deşi la anumite ore e oraşul e cald şi aglomerat, n-am văzut nervi în trafic. N-au test psihologic la examenul pentru permis, dar nici n-ar avea nevoie... Cred că au în acidul dezoxiribonucleic o genă activă care îi face extrem de răbdători la volan.
• pensionarii... aici ei nu arată deloc trişti şi aduşi de spate, nici n-am văzut să se oprească cu privirea în gol spre vitrinele cu mâncare ca la noi, de să ţi se rupă inima în două... La supermarketul la care merg frecvent mă impresionează de fiecare dată să văd cu cât entuziasm feluriţi oameni în vîrstă lucrează ca ajutoare la casele de marcat. La fiecare casă ai câte unul care-ţi organizează atent şopingul în pungi - tot numai un zâmbet în ochi. Îmbrăcaţi toţi cu veste vesele împletite, cu şapca firmei în cap, îţi fac ziua cu remarcile lor. Câteodată se uită curioşi la ce-ai luat, te întreabă la ce-i bun cutare lucru necunoscut, sau exclamă admirativ "ay que papaya rojo!" Păi să nu le dai cu drag o propină acolo? - gest care face ca ochii să le joace în cap de bucurie şi să-ţi grupeze uzufructul în pungi sistematic, pe categorii, exact ca bunica. Sigur că jobul ăsta există în multe locuri în lume dar numai aici am văzut asemenea pensionari haioşi şi "tineri"
• în Mexic îmi mai plac vânzătorii ambulanţi old style, cu tricicletele lor cu marfă în faţă şi cu claxon-trompetă
• îmi place cum se aude goarna de la maşina de butelii care dă ture zilnic pe străduţa mea "[ti-tu-ti-ri] El Gas! [urmează un refren neinteligibil la patefon care seamănă cu şlagăr de-al lui Dan Spătaru]"
• firmele au nume pline de umor, gen Lavanderia "Burbujas" (Spălătoria "Bule") sau Internet Cafe "Hackermeister"
• aşa... îmi mai plac indicatoarele de localităţi şi obiective turistice, că sunt mari, verzi si multe şi indicatoarele auxiliare de genul "NO DEJE PIEDRAS SOBRE EL PAVIMIENTO" - "nu lăsaţi pietre pe carosabil". Nu poţi să nu-ţi imaginezi mayaşi mici care îşi fac piramide pe partea cealaltă a autostrăzii şi tot cară pietre dintr-o parte în alta.
• îmi plac culorile mărfurilor artizanale
• îmi place turcoazul-alburiu al plajelor... şi faptul că am uitat ce-i aia palton
• sistemul administrativ e pus la punct (online în mare parte)
• poliţia îmi inspiră încredere
• există facilităţi pentru firmele cu capital străin
• guvernul fură dar cu măsură (are în paralel grijă şi de popor)
• natura e lipsită de poluare
• plajele sunt toate fix ca-n poze
• mâncarea are super-gust
• ai unde să parchezi
• serviciile merg brici, "relaţia cu clientul" la fel, dacă există neînţelegri, ambele părţi discută cu o răbdare infinită până iese bine
• societatea este vie, în expanisune, sunt mulţi oameni tineri pe val iar viaţa în general este extrem de amuzantă printre mexicanii mayaşi, dragii de ei...
• de fapt mie cel mai mult aici îmi plac oamenii: sunt sinceri ca nişte copii, politicoşi, simţiţi, curaţi, zâmbesc genuine, relaxaţi, cu umor, cu spirit civic, te ajută din reflex, te consideră imediat "de-al lor" dacă şi tu eşti un "om uman" şi nu-i priveşti de sus cum fac unii expaţi aroganţi - reprezetanţi de glastră ai unor mari puteri mondiale sau imperii expirate, după caz
• se vede şi se simte că ţara în sine are multe de oferit: turism, aventură, istorie, artă, cultură, umanitate... i like the umanitate

Lista cu ce nu îmi place în Mexic:

• majoritatea caselor sunt de ciment, au un aspect înghesuit şi pătrat, fără curte, fără balcon, fără prispă, în multe zone vezi tiparul cutiei caraibeene pipernicite cu gratii la geam. În afara plajelor superbe, a hotelurilor, a zonelor centrale şi a cartierelor rezidenţiale scumpe, oraşul arată ca un bloc pe orizontală. Măcar cutiile au faţadele vopsite în culori vesele şi pe străzi e multă verdeaţă...
• internetul e cam scump
• uneori aştepţi mult după câte un act oficial. Unde avocatul new-yorkez ar exclama: "Cât tre să aştept?! 3 (trei) luni?!" mayaşul ar zice "Aşa de repede? Doar 3 luni?"
• nu te poţi baza pe promisiuni verbale, mexicanii uită repede, mai bine să scrii tocmeala cu creonul chimic în dublu exemplar, cu semnătură şi copie de buletin - garanţiile supreme în Mexic
• nu toate plajele sunt publice, resorturile all inclusive au acaparat mult ţărm liniar

După cum se poate televedea chiar şi fără ocelari, sunt prea puţine bilele din lista cu ce nu îmi place aici, în comparaţie cu lista inversă.

Acestea au fost scrise azi.

...ş-am încălecat pe-o saltea gonflabilă, ş-am decis: ne facem mexicani. Adelante!

Ş'cas'nu fie foaia asta umplută numa cu scris numa, iat' ş'ultim'le jpeguri efectuate din buricul digital, p' care le-an găsit pin sundisk:



Ş'cas' nu fie finalul ăsta aşa brusc, mă gândesc prin adăugare că parcă ar merge acuma la hix o plimbare de la distanţă prin Oraşul Meu...

Teleplimbare plăcută!

Toarnă şi restul »

Civilizaţia Maya, de Azi înapoi şi până în Prezent

Ianuarie 2010. Playa del Carmen, Mexic. Au trecut deja 3 săptămâni de când naveta Teleleu Enterprise se odihneşte pe maluri mayaşe, apoi spaniole, acum mexicane, sub un palmier...

În studioul de emisie fără bucătărie în care locuim nu există decât o jumătate de masă de scris la care nu se poate scrie, aşa că azi m-am aruncat în şlapi ş-am fost până la un magazăn mare de unde mi-am luat cea mai economică masă: "Mesa Infantil". E roşie, e din plastic, e prevăzută cu 4 picioare-curucubeu care se termină prin copite albastre şi desigur e joasă, pentru infanţi între 2 şi 6 ani. E mega importantă mesa asta, o menţionez aici că dacă nu era ea n-aveam pe ce să montez acum alambicul. Jumătatea de masă pentru adulţi e ocupată de Cherchelon himself. Nu că ar fi vreo legătură între Cherchelon şi cuvântul adult, apără şi fereşte... doar că el are suficient spate între şale şi cap încât să treacă de buza mesei dacă stă aşezat pe scaun, eu nu. Odată m-am pus şi eu la masa pentru adulţi, am zis să picur ceva pe Distillery, dar când m-am aşezat jos mi-a dispărut ecranul. Aşa că m-am limitat ziele astea doar la verificarea mailului din picioare. Am încercat şi să ţin lactocul unde-i e locul, pe genunche... dar cum aici iarna e ca vara, am început să transpir încă de la sign in aşa că am renunţat şi la varianta asta. Acuma că am masa mea roşie şi birou de emisie pe colţ, lumea e din nou în ordine, cazanul hierbe, alambicul picură...

Acuş că am lămurit cum şi în ce condiţii m-am apucat de un nou episod, ar fi cazul să trec direct la firul de bumbac:

[bucurie, lii-lii-lii, pistoale-n aer] Phii mă ce fain îi în Mexic aici pe plaiuri Maiaşe! M-am lămurit: nu peisajul, nu dezvotarea urbană (cam pătrată), nu apa turcoaz a oceanului, nu plaja albă, nu palmierii, ci vaibul... el face toată joaca. M-am prins, e vorba de vaib şi de oamenii care trăiesc în mijlocul lui.

Oamenii... Cei ma mulţi sunt maiaşi din tată-n strănepot. Acuma nu vă-nchipuiţi că toţi se ocupă cu astronomia. Numai maiaşii şcoliţi, cei care ştiau cum se face un sacrificiu, şefii de scară la piramide ştiau joaca, dar despre ei se zice că s-au dus nimeni nu ştie unde. Aici printre noi au rămas numai mayaşii care căscau gura la eclipsă în jurul piramidei, care de-a lungul timpului s-au organizat în multe aşezări răzleţe prin junglă, astăzi asfaltate şi electrificate. Sunt bilingvi: vorbesc o chestie de neînţeles şi spaniola.

Aşa arăta mayaşa scrisă ieri (avea vreo 800 de glife ca în imagine):



Aşa arată mayaşa scrisă azi (ascultată live la radio aduce a ţigănească; vorbită de mayaşii din pădure sună mai molcom, ei nu se grăbesc nici când aleargă, de fapt, dacă stau să mâ gândesc n-am văzut niciodată vreun mayaş alergând):



Harta Yucatanului, ca să ne înţelegem bine în continuare:



Ş-acuma istoria locului în varianta cea mai scurtă posibilă:

Înainte de Oul lui Columb

Mayaşilor li se dă de urmă până prin anul 2500 înainte de Gizăs. Pe atunci ei erau organizaţi în multe cetăţi independente, fiecare cu piramida ei, ocupând zona Yucatanului şi toate pădurile dinspre sud până în Hondurasul de azi. Dacă azi ruinele maya ar mai fi locuite, zona ar putea fi considerată “Statul Federal Maya” - judecând după modul de organizare avut.

Matematica şi astrologia le-au învăţat de la Olmeci, după care le-au dus pe cele mai înalte culmi. Atât de înalte erau culmile ştiinţelor exacte maiaşe, încât azi ar fi mai potrivită expresia “cu precizie maiaşă” în loc de “cu precizie astronomică”.

Mayaşii originali nu sacrificau oameni ca în filmul lui Mel Gibson, ci se distrau sacrificând numai animale sau mutilându-şi corpul. Societatea era egalitară, adică femeile aveau drept egal la funţii şi propetăţi. Nu prea le aveau însă cu ecologia şi cu permacultura... Consumau în principal vânat şi porumb. Ca să-şi poată cultiva porumbul (aliment sacru din care făceau tortille) ei ardeau ocoale întregi de pădure în jurul piramidelor şi-şi făceau astfel loc pentru lanuri. Periodic, când ăştia de la meteo băgau câte o secetă zdravănă şi nu le mai creştea deloc cucuruzul, ei părăseau cetatea fără regrete şi făceau alta mai încolo. Cât despre filmele în care mayaşii scoteau inimile duşmanilor din chept, ei au fost obligaţi de către Azteci să introducă chestia asta în şcoli, ca o variaţie a programelor de divertisment pentru zei.

Toltecii (prin ramura Aztecilor - neam de războinici) au venit din Nord-Vest. I-au bătut şi influenţat foarte tare pe mayaşi. Tot de la Tolteci au împrumutat şi un zeu suprem – cel mai mare grangure între zei: QUETZALCOATL - în traducere exactă "Şarpele cu Pene". Mayaşii l-au rebotezat KUKULKAN fiindcă cu greu puteau pronunţa numele Toltec. Faimoasa piramidă de la Chichen Itza tot de Tolteci a fost construită, au proiectat-o în aşa fel încât la solstiţii, umbra pe care o face Soarele la 12 ziua pe trepte pare că e un şarche cu pene care coboară pe măsură ce scoboară şi Soarele spre apus. Ca fapt divers, mayaşii, azrecii, toltecii, respectiv olmecii nu erau prea îngrijoraţi de sfârşitul lumii, ei n-au zis niciodată ca ne prăpădim în 2012. Au calculat doar în avans unele chestii astronomice valabile fiindcă aveau mult timp liber şi multă piatră “în alb” la îndemână. By the way, faimosul Calendar Maya care se termină în 2012 e de fapt Aztec. Azi el şade liniştit la un muzeu în capitala Mexicului. Mayaşii au şi ei calendarul lor, cu alt dizain, care nu se termină.

Primul Mexican

Pe coasta caribeană a Mexicului, la vreo 90km sud de Cancun şi 30 km sud de unde scriu eu acuma, în satul Akumal, s-a născut primul mexican din toate timpurile. Numele lui mayaş a fost NUMKUKUM. Numele spaniol a fost Marcel. Telenovela a decurs în felul următor:

În 1511 GONZALO GUERRERO, un spaniol carismatic şi plin de muşchi a naufragiat chiar în golful Akumal - unde un teren de 2000 mp costă 1 mileon de dolari pentru cine e interesat. După ce a constatat că nu mai are cu ce pleca înapoi, Gonzalo s-a cazat definitiv în zonă, primind gratis loc de hamac de la "indieni". S-a îndrăgostit de fiica regelui local, prinţesa cu pene ZAZIL-HA. S-a aciuit aici la mayaşi 100%, fiind convins de către chimismul iubirii cu fiica demnitarului. S-au căsătorit şi au făcut 3 copii. Aceştia deci au fost primii 3 MEZTISOS ("amestecaţi") aka mexicani din istorie. În cele ce au urmat, tat’su ăsta al primilor mexicani s-a dat complet cu mayaşii: şi-a pictat corpul, s-a ornat cu pene, şi-a strâns părul în coadă în vârful capului şi le-a fost ca un holşurub în talpă spaniolilor care au venit mai târziu să cucerească lumea nouă, fiindcă le ştia toate schemele de luptă şi i-a pregătit pe mayaşi ca la carte. La prima expediţie vrăjmaşă, mayaşii i-au cam făcut pe conchistadori. Înainte de luptă au stat aşa după piramide şi au cântat: “după ruinele gri suntem noi, cei care te facem pe tine!”... – în spaniolă ar fi sunat ceva de genul “ahi detras nosotros quedamos y a ti te hacemos”. Însă problema cea mare a mayaşilor a fost că spaniarzii au adus cu ei atunci în 1517 A.D. şi nişte microbi răi pentru care ei nu aveau anticorpi, aşa că mulţi s-au îmbolnăvit şi au părăsit plajele lumeşti, urcând prin atmosferă, trecând de stratul de ozon şi îndreptându-se.... nu se ştie unde, fiindcă pe vremea aceea încă nu erau creştinaţi şi deci nu aveau rai. Aşadar molimele europene i-au bătătorit calea lui HERNANDO CORTEZ, care în 1524 a avut prima victorie împotriva bolnavilor. În 1542 se stabileşte prima Capitală spaniolă: MERIDA, în actualul stat Yucatan. După ce au pierdut meciul, mayaşii au fost intens oprimaţi şi creştinaţi. Li s-au ars toate scrierile mai puţin 4. Ei s-au enervat adesea pe regim şi s-au tot revoltat multe secole, până la independenţa Mexicului de sub spanioli care s-a săvârşit acum 200 de ani.

Civilizaţia Maya în zilele noastre

Venind eu aici în Mexic am constatat cu surprindere următoarele chestii:

• nu numai că mayaşii nu au dispărut de pe faţa pământulu, dar ei continuă să locuiască în exact aceleaşi teritorii şi să vorbească Maya
• continuă să vâneze şi să cultive porumb
• continuă să doarmă în hamace; chiar dacă locuiesc în oraş la căşi de ciment, tot în hamac dorm; cuplurile au "hamac matrimonial"

Măcar s-au lăsat de făcut piramide, adevărul e că nu erau foarte practice. Satele lor sunt conduse de femei în principal, adică dacă te duci cu ceva biznis acolo unde vieţuiesc ei adânc în junglă, nu carecumva să vorbeşti cu bărbaţii... Se vor uita atent la tine, vor mai lua o gură de bere şi vor zice “da, suntem de acord” (sunt foarte amabili din fire) iar tu vei avea senzaţia că propunerea ta s-a potrivit la hix, ca pistilul în mojar şi că totul ar să iasă ca la carte, însă vei aştepta rezultatele mult şi bine. Matriarhat...

Mulţi dintre ei au strâns milioane la saltea de când a explodat turismul în Quintana Roo şi terenurile lor au început să se vândă ca pâinea caldă... Da, ei nu dorm pe saltea, acolo doar strâng mileoanele. Dar nu le pasă. Îşi trimit copiii la şcoli înalte, în timp ce ei mănâncă tamale şi-şi plimbă sacoşele de rafie pe Riviera Maya. Nici măcar nu-şi cumpără bicicletă cu mai multe viteze, tot old school pedalează.

Înainte nu era aşa. Acum 30 de ani în Quintana Roo era sărăcie lucie. Aici nu se poate cultiva mare lucru din cauză că jungla e foarte deasă iar pământul calcaros. Therefore pe faimoasa Riviera Maya de azi nu era nimic în afară de peşte la mal, multă junglă şi câteva uliţe pietruite cu calcar de la nord la sud şi invers. Nada turism, nada economie, adică aproape nada de înfulecat.

La un moment dat Guvernul federal a decis să dea cu pesos în capitala statului vecin, Merida, să facă acolo industrie înfloritoare. Atunci, mulţi mayaşi înfometaţi din Quintana Roo şi-au luat taşca lor de piatră la spinare şi au plecat în Merida să se angajeze la patron. Au părăsit colibe, plaje, terenuri şi s-au dus... Aşa se face că prin anii 80-90 în întreg statul Quintana Roo au ajuns să mai locuiască doar câteva zeci de mii de mayaşi, de profestie pescari (am spus mai devreme că astronomii au dispărut în ceaţă undeva în istorie). Pământul rămas în urma celor care au plecat a fost împărţit între mayaşii care nu au plecat. Aşa se explică cum azi există "colectivişti" locali care deţin suprafeţe enorme de pădure cu ieşire la Caribe. Vorbim de sute de hectare de căciulă pe Riviera Maya.

Dar cum s-a născut Riviera Maya?

Păi... datorită nepotismului. Prin anii 70-80 a fost o duduie, nevasta unui nene din guvern, preten cu preşedintele sau ceva de genul. Duduia asta avea nişte pământ şi o colibă pe Isla Mujeres, o insulă mică mică aflată la o aruncătură de bătz de actualul Cancun. Noa’ şi într-o zi a invitat la ea acasă o delegaţie de nepotişti şi le-a zis "ui’ mă ce fain îi aicea la mine la plajă... hai să faceţi ceva ca să-mi crească valoarea proprietăţii". Nepotiştii n-au stat prea mult pe gânduri şi-au pus-o împreună cu fondurile de la guvern de-o staţiune pe mal. Cancun era atunci un sat de nu mai mult de 15.000 de pescari. Acuma e un hot spot caribic de 1.000.000 de inhabitanţi întreprinzători şi o limbă mare de nisip în afara oraşului care se cheamă “Zona Hotelera” şi care conţine o seamă de resorturi care mai de care mai all inclusive. Valul de dezvoltare care de atunci încoace se tot extinde în jos pe coastă, face ca statul Quintana Roo să genereze acum cam 10% din economia Mexicană.

Şi unde se adevereşte că nepotismul nu-i chiar aşa de groaznic...

Spuneam mai devreme că înainte de bumul ăsta turistic, o samă de mayaşi au plecat să lucreze în Merida. Ei bine, o parte din ei s-au întors peste ani în Quintana Roo să lucreze în turism, că se plătea mai bine, dar dacă... of, dacă rămâneau, acum ar fi fost milionari... Sunt cazuri de mayaşi care se întorc şi zic: uite, aici unde-i Mall-ul ăsta, era pământul meu... sau aici, unde-i aeroportul, era pădurea mea... sau tot cartierul ăsta era locul meu acum 20 ani... ce joc de zaruri din burete mai e şi viaţa asta sometimes...

La gripa es puerca

Bănuiesc că tot ascultătorul ştie că Gripa Porcină s-a pornit aici pe Riviera Maya. Am aflat acum şi eu, şi de ce... Tot din cauza nepotismului. La o vreme după ce a izbucnit turistic statul Quintana Roo, s-a schimbat guvernul federal. Alegeri democrate, n-ai ce-i face… Ei bine, nepotiştii ăştia noi aveau proprietăţi în alte zone ale Mexicului (Acapulco, Xtapa, Veracruz, etc.). Ce şi-au zis ei. Hai să facem şi noi acolo ce a ieşit la Cancun. Numai că zonele lor nu aveau plaje aşa de albe ca pe Riviera Maya şi treaba n-a mers chiar după plan. Atuuuunci... viermele diabolic al psihismului dinlăuntrul lor ce le-a mârâit: ia să arunce cu piatra în turismul din Quintana Roo ca prin contră să crească valoarea terenurilor lor... adecă “să moară capra vecinului” – muerte a la cabra del vecino! Primul lucru a fost să diminueze investiţiile în Q. Roo, dar nu le-a mers, fiindcă hotelierii de pe aici sunt foarte întreprinzători şi uniţi şi reuşesc să se gospodărească singuri. Dar norocul le-a surâs: laboratorul diabolic de arme biologice a conspiraţiei i-a contactact şi le-a propus să aleagă un loc numa bun de focar. Imediat ei au fost de acord ca virusul de gripă menit să turbuleze populaţia globului să-şi facă debutul în societate pe Riviera Maya. Consecinţele? Se văd cu okiul liber, fie el şi de cârtiţă... Şi unde se adevereşte că nepotismul poate fi câteodată aşa de groaznic... Partea interesantă din toată povestea e că aici nu se face deloc tamtam pe tema asta bolnavă şi nici nu par a fi cazuri de gripă mortala ca la ProTV. Citesc şi eu ziarele locale şi nimic despre asta. Singura ştire în domeniu a fost acum vreo spătămână cand a venit un val de răcoare din Nord şi s-au făcut aici noaptea +14°C, o temperatură la care localnicii au intrat în vrie cu îngijorarea pentru “sezonul rece”. Atunci, în săptămâna de “ger caribic" s-au vândut multe aspirine şi poncho-uri peruane. Acuma e iar cald, 29°C, briză şi soare. Nu tu gripă porcină, nu tu criză, nimic... Toată lumea pare că face turism. Recent iar s-a schimbat guvernul şi iar se investeşte... Viva la cabra del vecino!

Toarnă şi restul »

Adios Dominicana... ¡Hola Mexico! | De la Arawaki la Mayaşi cu Escală la Miami

Postulat: în Dominicană când plouă, apăi plouă... În ultimele zile petrecute în Cabarete tăria cerului a crăpat complet şi toată apa ne-a căzut în cap. Prima seară de ploaie necontenită a trezit la viaţă cele câteva zeci de broaşte uscate din grădina verde - mai bine zis din noul lac paradisiac al lui Tanti Ute. Dar ce-i prea mult e prea mult chiar şi pentru amfibieni: surprinşi de inundaţii au început cu mic cu mare să sară prin gratii înăuntru, în hambarul nostru. În timp ce Edi colecta broaşte aruncându-le în cap ligheanul roşu din dotare, pac, s-a luat corentul. Noroc că Tanti Ute avea sistem anti-întuneric cu baterii speciale, care ne făcea lactoacele, un bec şi internetul să funcţioneze. După ce au picat toate reţelele din zonă şi a dispărut aşadar şi internetul, ne-am tras tricourile umede peste cap, am înlăturat pavezele pentru broaşte din cadrul uşii, am închis la puerta şi ne-am culcat cu speranţa după pleoape, mai precis în ochi. După vro jumătate de oră de somn dulce, Cherchelon s-a trezit cu picioarele scăldate de roua abundentă care cădea din tavan. Ne-am apucat aşa în beznă să improvizăm o pavăză după o metodă tradiţională românească: un sac nu tocmai întreg, sfoară verde şi nişte clame de păr. După care iar ne-am culcat cu speranţa după pleoape. Dar degeaba, că speranţa nu şi-a avut rostul nici de data asta. Pavăza de deasupra patului avea o burtă negativă care se tot umplea cu apă, pe care am tot golit-o până dimineaţă, că nu puteam muta mai mult patul din dreptul spărturii - doar dacă am fi ales să dormim cu capul în dulap prin uşa închisă. Măcar nu mai aveam broaşte...

În următoarele 3 zile strada noastră s-a tranformat într-un râu fără crocodili. Cică fenomenul era normal pe acolo şi destul de frecvent. Vâslind pân la magazăn şi-napoi, vizitând plaja plină de dominicani care se relaxau de Crătchun şi bând suk la un bar de cilău – kam aşa s-au desrulat ultimele noastre zile numărate încet în Republica Dominicană...

Sfat bătrânesc: nu vă duceţi în Dominicană decât dacă aveţi bilet de la sindicat la All Inclusive - despre care am înţeles că-i chiar ALL inclusive. Dar şi aici, numai la Punta Cana au la pachet "aer de caraibe". În rest, 90% din plaje nu sunt albe, sunt bej, apa mării e tulbure de la nisipul mult prea fin, iar dominicanii sunt cam nervoşi că voi aveţi bani şi vize să călătoriţi şi ei nu. Am zis, să nu ziceţi că nu v-am zis.

Aşa să revin... În timp ce comunitatea securizată de germani plictisiţi din Republică tocmai finaliza planurile pentru un nou model de Arcă (etanş, cu paznic la intrare) noi ne împachetam cu nămol hainele umede şi le îndesam entuziaşti în valizele pentru Mexic, căci pe doojnoo aveam să zburăm spre noul hot-spot turistic din Caraibe: Riviera Maya.

Fain zbor! Am trecut peste Turks and Caicos, care se vedeau ca-n plamă, păcat numai că era cam pe la apus şi pozele nu redau culorile lor reale în toată splendoarea...

Ultimele poze din Dominicană şi pân s-ajungem în Mexic:



Fiindcă am zburat cu escală la Miami, a trebuit să trecem prin vreo 4 controale vamale, dintre care 2 americane - genul la care ţi se scanează retina, să se convingă că măslinele de sub frunte sunt chiar ochii tăi, că n-ai împrumutat adică ochii bunicului să treci graniţa. Toate au mers ca unse, inclusiv fundul de ochi care a ieşit pe plus. American Airlines şi Miamai Airport rulez. Ei, deja aici se schimbă firul epic!

Măi frate orăşeul ăsta de dedesubtul Cancunului unde suntem acuma, Playa del Carmen adică, e tot ce-şi poate dori un om civilizat în vremurile tulburi de azi. Zău dacă nu... Dintr-un sat de pescari de 15ooo de inhabibanţi, în numai 15 ani a ieşit un orăşel cu de toate, dezvoltat ca o plăcintă bună, pe orizontală, cu 2ooooo de locuitori oficial şi 5ooooo neoficial. Am închiriat de pe net la o familie "cu pretenţii", ea e doctoriţă, el e arhitect şi amândoi au fost printre pionerii acestui loc, el făcând parte din echipa care a dezvoltat planul urbanistic pe aici. Când au venit ei, din locul de unde au acum casa până la plaja cea albă-turcoaz exista doar un drum de nisip bătucit prin junglă, în rest nimic, în afară de un câine care lătra. Acuma casa lor se află în mijlocul centrului, super bine poziţionată, în sensul că nu au parte de bumbăceala cluburilor de noapte şi totuşi stau în buric. Au 4 copii veseli, pe o scală de la 12 pân’ la 25 de ani. Primul, Paul - un tip tare activ (fără să bea zilnic Danone), care studează de zor comerţ extereor la Monterey şi care e acuma în vacanţa de earnă. Spre norocul nostru el vorgheşte engleză că iubita lui e British, fact ce ne ajtută tare mult să ne înţelegem om cu persoană. Mai au aşa: un câine mic (Sili), un câine mare şi calm (Oase), o pisică cam subţire, un hamster care locuieşte în vitrina cu diplome şi pahare, o ţestoasă care rămâne mai mereu fără apă şi o gâscă care umblă liber prin curte şi bea apă din piscină.

Norma, shefa casei, e o femeie de mega vorbăreaţă şi Paul senior e la fel, numai că e bărbat. Oam’nii ăştia par a fi un exemplu stas de familie fericită, n-am mai văzut până acuma...

Au un trai liniştit, o duc într-o bunăstare fără lux, vorbesc mult (am mai zis?) şi zâmbesc tot timpul. Din povestirile lor se pare că în Mexic sunt foarte respectate studiile superioare, cultura şi educaţia. N-am crezut că mai exită ţări pe scoarţa pământului unde valorile intelectuale să fie de-adevăratelea preţuite, zău. Incredibil dar adevărat, aici în Mexic pare că există încă normalitate în trai şi gândire. Nu tre să ai MBA ca să-ţi dai seama de asta. Mergi pur şi simplu pe stradă şi te simţi om, te simţi acceptat şi împăcat. Aici traficul, comercianţii sau aglomeraţia de pe plajă nu te apasă. Nimeni nu se grăbeşte prea tare. Mâncarea ARE gust! Aseară tocmai am băut nişte lapte care avea gustul ca ăla din sticla de sticlă cu gâtul lat... Te duci la o Tacorie să mânânci ceva, te pui la masă şi în 15 minute te transformi într-un om sătul şi perfect mulţumit de viaţă. Din cea mai mică porţie... By the way... Am aterizat pe 29 în Cancun târziu, pe la 10 seara. Până am ajuns acasă la Norma, până am mai schimbat o opinie-doo-trei-şase (ăştia vorbesc nu glumă) s-a făcut 1 noaptea, oră la care, ca la orice altă oră, lui Edi îi este foame. Am mers până la colţ să vedem cum e la o Tacorie. Ne punem la masă, ne serveşte un mexican ghiduş şi doar ce auzim din spatele nostru de la TV: „Transilvania... El Pays de Dracula...” Uat’dă’....! am zis... What are the odds?! am adăugat... şi am continuat să înfulecăm mult mai interesaţi de ce era pe masă... quessadillas, queso fundido, bere Sol, etc. Printre gogâlţuri am remarcat amuzaţi că vizavi era un biznis care se chema „Hospital de Celulares”, asta mă face să mă gândesc în contrasens cum ar fi ca pe toate spitalele să scrie „atelier de reparaţii umane”...

A doua zi ne-am plimbat prin citadelă să amuşinăm locul şi să cumpărăm una-alta. Preţurile la supermarket sunt cam ca pe la noi, unele puţin mai mici, însă mâncarea nu se compară la gust... simţi cum ţi se face masaj la papilă, nu alta! Plaja... albă, nisip fin de vis, aglomeraţie mare, ca de ante-revelion. Apa... de un turcoaz de te zgârie pe retină... La ceas de seară am stat de vorbă cu Norma pană am făcut scurtă la mâini de atâta spaniolă, după care am pornit s-o căutăm pe Diana, o româncă peste care am dat pe net şi care locuieşte aici în Playa de 7 ani. Ea ne-a dat întâlnire la Coco Maya, un bar cică de pe strada 12, unde era cu un prieten american. Când ajungem în zonă... măi frate! O agitaţie mai ceva ca-n Amsterdam. Cluburi peste cluburi, DJ peste DJ şi tineret peste tineret peste tineret. Bineînţeles că la Coco Maya, care şade nu departe de faimosul Coco Bongo, era beach party, întunericeală multă şi vreo 20 de boxe care bobinau afară toţi decibelii şi săltau împreună cu toată suflarea pe nisip... na cum să dai de Diana? N-ai cum... Ne-am întors cu faţa în spate şi am plecat cum am venit, pe jos, lâsând întâlnirea asta până după Anul Nou fericit.

Revelionul... unul dintre cele mai faine revelioane din viaţa mea, l-am pus pe listă. Aveam opţiunea de a pendula cu Diana prin varii cluburi ticsite cu americani scăpaţi de la hotel, dar mai aveam şi o vârstă. Am decis să stăm cu familia fericită de mexicani la noi (adecă la ei) acasă. Bun gând am avut. Am râs, am mâncat şi am făcut activităţi până dimineaţă când ne-am suit toţi în van ş-am mers pe plajă să vedem răsăritul de an nou, care vine dinspre Cozumel. Mexicanii pur-sangre au nişte obiceiuri tare cool la 12 noaptea şi anume: înainte, pe 31 se face un fel de păpuşă din cârpe, se îmbracă cu haine vechi din familie şi se scrie pe ea 2009. După care, cine se pricepe, se apucă si găteşte masa de anul nou. Buun... Până la 12 noaptea gătim, fumăm, glumim, povestim şi... fix când sare limba în anul următor tre să fii pe fază, că în primul minut de an nou cutuma zice că tre să faci o serie de acţiuni după cum urmează:

• Să mânânci 12 boabe de strugure – ele reprezintă câte o dorinţă care vrei să se împlinească, pentru fiecare lună a anului ce vine
  
• Să iei nişte pesos dintr-o farfurie aşezată în curte şi să-i arunci în casă – pentru bani în casă
• Să iei un pahar cu apă din casă şi să-l arunci în curte (nu tot paharul, numai apa) – reprezintă greşelile tale de peste an
• Să iei o mătură şi să dai de 2 ori prin casă – pentru curăţenie în noul an
• Să iei o geantă/rucsac şi să dai o fugă cu el până la poartă şi înapoi – dacă vrei să călătoreşti mult şi bine în anul care vine
• Să aprinzi o lumânare ca să ai pace sufletească peste an

...pentru toate acestea ai numai 60 de secunde!
Apoooi... Toată lumea merge în stradă cu păpuşa de care vorbeam, cu „Anul Trecut”. Acolo i se dă foc. Dacă arde repede e de bine, înseamnă ca toate necazurile trecute s-au dus pe puşcă. A noastră a ars instant, ofcourse. Am dedus că necazurile trecute s-au făcut scrum, urmează la rând necazurile viitoare.

După ce am făcut curăţenie pe stradă şi am spălat cenuşa, am urat una-alta unor tineri britanici cu rucsaci care treceau şi se uitau la noi ca la cămile... am mers să mâncăm.

Înainte de marea masă, fiecare ne-am ridicat, am hârjâit scaunul de podea şi am spus pe rând câte ceva din inimă. Am dorit întregii lumi „World Peace” la lumina lumânărilor, după care, în sunetul artificiilor de la primărie ne-am îmbrăţişat cu sufletul deschis om cu persoană, câine, gâscă, hamster sau pisică... A fost... de nepovestit. După care iar ne-am veselit.

O să încerc să redau o poveste, o amintire de-a „tartorului” casei, Paul senior... care vine din nordul mexicului, dintr-o familie mai săracă aşa, agricultori în istoria lor. Ne-a povestit râzând de un bunic de-al lui care n-a făcut nici măcar un singur duş toată viaţa. Din negurile timpului, toţi nepoţii, toate rudele au încercat să-l convingă să se spele, dar fără succes... Bunicul ăsta, în drumul zilnic spre tarlaua lui traversa un mic canal de irigaţii trecând peste o podişcă improvizată dintr-un tub. Într-o zi podişca s-a rupt şi el a căzut în apă – sigur că n-a păţit nimic, apa fiind de jumătate de metru. Spre bucuria rudelor, aceasta a fost prima baie completă din viaţa lui, ne-a relatat Senor Paul, cu lacrimi in ochi de la atata ras. Trei zile mai târziu a murit (aici Paul râdea de să se prăpădească). După înmormântare, o rubedenie aşezată pe o buturugă plângea de-i sărea cămeşa pe ea şi zicea: „Bunicule, noi am vrut doar să faci o baie, nu să mori!”

...şi unde se adevereşte că spălatul poate fi dangeros de-a dreptul dacă are loc odată la 70 de ani!

Primul album de Mexic:



De când suntem aici, de vreo 3 zile adică, n-am fost decât odată aşa mai organizat la plajă. Dar când am fost şi am stat eu aşa cu burta-n sus vreun ceas pe nisip, am simţit aşa o bucurie de mare în chept... nu po să povestesc. E ca şi cum aici, în partea asta de lume, mulţumirea vine de undeva din subsol, nu prea ştiu cum să descriu să vadă şi ascultătorii... În diverse locuri de pe pământ, când vine vorba de vaibul locuilui, adică de bucurie, frustrare, bunăstare, nervare etc., simţi parcă "în aer" sentimentele astea... Ei bine, aici în Qunitana Roo e diferit. Senimentul bun parcă vine de dedesubt, e ca şi cum ar avea rădăcini, nu e generat spontan sau temporar sau cumva să aibă momente de exaltare, ci e ca şi cum ar exista un fel de „zăcăminte de pace sufletească” în nisip. Nu departe de Cancun, la vreo 150km în larg, a căzut meteoritul care a dus la extincţia dinozaurilor şi la crăparea plăcilor tectonice... Nu că ar avea vreo legătură :)

În concluzie o să mai rămânem o vreme pe aici, cel puţin 1 lună, să luăm o gură plină de civilizaţie normală cu gust maya.

Feliz Año Nuevo para Todos!

Toarnă şi restul »