Primul "Oraş al Sfârşitului Lumii" a apărut deja, aici în Yucatan

Acum ceva zile mi-a zis o vecină să ma duc să iau un ziar să mă mir şi eu de ştirea cu “Oraşul Sfârşitului Lumii” pe care-l fac nişte italieni aici în Yucatan, lângă Valladolid. Am râs eu ce-am râs cu ea, după care am dat fuga pe net să caut repede ştirea. Şi nu mică-mi fu mirarea să dau peste următoarele:

Un grup de italieni în frunte cu “El Cientifico” cum îl numesc ei pe şeful lor şchiritual au cumpărat cam la 80 km de unde scriu eu acuma o bucată de junglă de numai 816 hectare, în care îşi construiesc o comunitate autosustenabilă făcută din căşi rezistente la foc şi temperaturi de peste 50 de grade. Comunitatea, care se numeşte “Las Aguilas” e menită să adăpostească 150 de familii atunci când s-o năpusti asupra lor două-mii-doişpele.



CUM A ÎNCEPUT
O femeie din grupul italienilor dormea. În vis a văzut o lumină care i-a spus că trebuie să facă un oraş în Xul, fiindcă acolo va veni ultimul Sfârşitul Lumii. Adecă ei italienii se vor prăpădi ultimii. Xul e un sătuc insignifiant pe hartă, situat în municipiul Oxkutzcab. În mayaşă Xul înseamnă Sfârşit.



CE CUPRINDE
Păi acum construiesc încă, nu e gata. Se întrezăresc multe căşi cu colţuri rotunde, un restaurant, un lac, o şcoală mi se pare, neşte zone pentru permacultură, panouri solare and stuff. Casele au pereţi dubli umpluţi cu un material necunoscut înăuntru, groşi de 60 de cm, din beton amestecat cu substanţe şi testat în prealabil la foc. Momentan locuiesc acolo vreo 6 familii, dar periodic se adună toţi italienii de pe unde sunt ca să-şi facă ceremoniile. La intrare se află o fântână deasupra căreia stă o zeitate şi steaua lui David 3D.



CE SPUN ITALIENII
"Lăsaţi-ne în pace, chemăm poliţia. Nu aşteptăm sfârşitul lumii, ne pregătim doar de vremurile grele care vor veni."



CE SPUNE GUVERNUL Quintana Roo:
"Am verificat, au actele în regulă, sunt la zi cu taxele"

Mayaş explicând presei

CE SPUN SĂTENII
Săteanul 1 – sunt ciudaţi. Nu sunt oameni răi, dar ne temem să nu se sinucidă ca sectanţii ăia cu cianură. E bine totuşi că s-au gândit să facă aici, că ne dau de lucru, de când au venit ei avem o creştere nesperată a zonei.
Săteanul 2 – dacă ar fi să fie adevărate profeţiile maya, atunci ăsta ar fi locul ideal să mori, să aştepţi să se sfârşească cu tot
Săteanul 3 – se vede că au o groază de bani, că îşi construiesc case tare ciudate cu care vor să se salveze când va veni Sfârşitul Lumii. Dar asta nimeni nu poate o şti, iar când va veni atunci nimeni, nici ei nu se pot salva.

Comisarul din Oxkutzcab

CE SPUNE COMISARUL MUNICIPAL
Señor Santos Mario Tzek Ávila
În ciuda a ceea ce se zice, cum că locuitorii din “Las Aguilas” sunt persoane bune, eu am părerea mea. Sunt ca şi conchistadorii spanioli, noi nu facem decât să-i servim, să facem tot ce ne cer, să le spălăm vasele după ce mănâncă. Nu au încredere în nimeni, numai în cei de-ai lor. Nu am văzut să fie capabili să dăruiască un pahar cu apă cuiva, sau un suc. Nu se amestecă pre tare printre noi. Ies foarte rar în sat şi atunci stau puţin şi nu vorbesc cu nimeni. Cred că nu le place să se apropie de noi, a conchis primarul.

Dos Testigos de Jehova

CE SPUN MARTORII LUI IEHOVA
Bibilia ne spune clar că nimeni nu ştie când va veni Sfârşitul Lumii, nici chiar îngerii, ci numai Tatăl. În cazul în care cineva ar şti când se termină lumea, ar trebui să-i protejeze pe toţi, dar dacă italienii vor să se salveze numai pe ei, uite ce egoişti sunt.
Dumnezeu ne-a spus să stăm în alertă când e vorba de rău, cum ar fi cutremurele, războaiele. De asemenea ne-a avertizat de sosirea multor falşi profeţi, să avem grijă cu ei. Ajunşi cu părerea în acest punct, au avut nevoie de resurse pentru a continua aşa că au deschis bibilia la semn şi au citit 5 minute: “în evanghelia după Marcu capitolul 13 versetele 33 şi 34...” Noi suntem liniştiţi pentru că ştim că Lumea va continua. Cel mai mult e nevoie acum să studiem Bibila, ca să nu cădem în capcana Satanei. În ziua în care va veni Sfârşitul Lumii se vor aşeza toate, atunci vor veni binecuvântările viitoare şi eterne aşa cum se poate citi în Apocalipsa 21, de la 3 la 5 – conchiseră Los Testigos de Jehova înainte de a-şi continua vizitele.

CE SPUNE UN ŞAMAN LOCAL (CURANDERO)
Señor Santiago Uicab Chan
Da, cunosc cazul italienilor. Înainte se zicea că în 2000 se va termina Lumea şi nu s-a întâmplat nimic, acum se zice că în 2012, pentru că aşa au profeţit mayaşii. Eu nu cred în chestiile astea, numai Spiritul Suprem ştie când se va sfârşi Lumea şi nu o fiinţă de pe Pământ. Trebuie să credem în noi şi în semenii noştri, pentru a deveni mai buni, pentru ca în fiecare dimineaţă să avem speranţa că ne va merge mai bine. Lumea nu se termină, cei care se termină suntem noi, a conchis el curandero.

CE SPUNE UN GRUP DE FEMEI DIN SAT
Pe noi ne-au angajat să servim când au avut Pascua, ceremonia când s-au reunit ei din toate părţile. Au venit aproape 300 de persoane, multe femei păreau mexicane dar căsătorite cu italieni. Nu ştim cine sunt ei, dar cu noi s-au purtat bine.
Mayaşa 1 (care a servit un timp în casa italienilor) – interiorul complexului e luxox, e ca şi când te-ai duce în Statele Unite. Înăuntru au absolut de toate pentru a nu fi nevoie să iasă afară. Îşi produc singuri hrana. Au nişte depozite imense.
Mayaşa 2 – sunt ciudaţi, pentru că nu vorbesc deloc cu cei care lucrează pentru ei şi îi plătesc puţin, 10-12 dolari pentru o zi de muncă de dimineaţa de la 7 până la 3 fără pauză.
Mayaşa 3 – ultima dintre ele a spus că înainte să-l cumpere italienii localnicii erau obişnuiţi să meargă să vâneze pe terenul respectiv, fiincă acolo pădurea e înaltă şi ai ce mânca. După ce au intrat în posesia lui, italienii le-au interzis accesul. Nemulţumiţi, sătenii au tras cu flinta în statuia vulturului de la intrare.

Toarnă şi restul »

Playa del Carmen: Mare Fiestă la Primărie

Hola compañeros, am în plan azi să vă transmit nişte poze de la El Bicentenario Mexicano şi nişte cugetări care mi-au apărut după. Să nu mai lungesc introducerea degeaba şi să purced aşadar:

Ce iaşte un EL BICENTENARIO:

În septembrie pe la vremea culesului, mexicanii sărbătoresc Revoluţia lor din 1810 - prin care s-au născut ca naţiune. Anul ăsta s-au adunat 200 de ani de când a fost mişcarea naţională cu flinte despre care vorbesc. Toată luna s-a cântat muzică pe stradă, prin magazine... mariachi desigur, plus imnuri şi melodii de amor. Veselie, steaguri, promoţii, goarne... Pe 16 septembrie fieştecare primărie a organizat câte o scenă cu mariachi, dansuri, fiestă şi artificii. La fel si la noi în sat - în Playa del Carmen. Bineînţeles că m-am înfiinţat acolo cu degetul pe buton să fac nişte jpeguri, să ascult un mariac-doi... tare fain cântă, zău. A fost multă lume, cel puţin 15 000 de oameni. Publicul cam plictisit ce-i drept, probabil ascultă mariachi în continuu din copilărie... oamenii veniseră mai mult pentru mâncare şi artificii. ...şi pentru că au avut motiv să-şi pună tricoul/şlapii de sărbătoare. Eu eram entuziastă, dar pe dinăuntru, că pe-afară n-aveam cu cine, El Cherchelon fiind încă plecat teleleu prin Şenghen. Uai de mine ce arome plăcute, ce bunimi vindeau ambulanţii pe-acolo!.. şi ce ieftin era. Mi-a părut rău că mâncasem acasă ceva, nu mai încăpea decât ceva mic la care am râvnit imediat ce-am văzut triciclistul cu plita: o marquesită.

Treaba s-a îndesfăşurat pe mai multe scene, care împreună formau un fel de tămbălău organizat. La un moment dat pe şcena principală solisa fusese anunţată, dar tot întârzia să apară. Atunci o fetiţă de 50 de cm din public s-a oferit să cânte ea până apare solista cu pricina. Au urcat-o pe braţe pe scenă şi i-au dat un microfon. Atât i-a trebuit... Pân-aici! Când s-a apucat cu toată forţa de microfon ş-a luat-o la cântat... fals şi tare, tot publicul anterior amorţit acum se prăvălea pe jos de râs. Am filmat, dar a ieşit cam ondulat că nu mă puteam abţine să nu râd. La refren le zicea şi mai tare, din toţi plămânii "Mexico lindo y queridoooo!!!...". N-o mai putea opri nimeni. Vensie şi solista... dar fetiţa nuoo, nimic... i-a dat cu songul la maxim până ce prezentatorul i-a zmuls microfonul, exact când să înceapă al doilea cântec (fata avea repertoriu), moment în care a făcut serioasă o plecăciune ca la operă în aplauzele generale...

Some pics:



De remarcat modelul pictorului, cum sătea el aşa fix pe asfalt... dar ce conduri... s-ar fi uitat ea sărăcuţa la mine că era curioasă, dar era treabă seroasă la mijloc. Cu arta nu te joci, nu te mişti în timpul procesului... dacă te pictează cu o ureche pe faţă?



Mexicul şi violenţa

Ca să ştie şi ascultătoarele... aici în Playa când e vorba de fiestă publică... ca femeie te simţi în siguranţă maximă la orice oră din zi şi din noapte. Băieţii "de cartier" de aici nu beau şi nu se iau de tine. Cel mult primeşti câte un timid "buenas noches, linda" asezonat cu un zâmbet până la urechi ş-o privire cu subînţeles de amorezat. They look but don't touch. Foarte decenţi zău... n-am văzut atâta nonagresivitate (psihică, verbală şi fizică) nicăieri în lume. Desigur că e şi multă poliţie care vigilează. Dar la noi până şi jandarmii te agresează din priviri. Aici poliţia îţi inspiră încredere. Locul ăsta e ca un culcuş mare format din oameni...

A doua zi după Bicentenario a fost o ştire la radio despre Cozumel. Suna cam aşa: "ieri la fiesta de la primărie s-a întâmplat un eveniment foarte nefericit: cinci tineri s-au îmbătat şi au fost luaţi la Poliţie. Nu au făcut scandal, totul s-a desfăşurat în pace, însă este foarte trist că acest eveniment a avut loc în comunitatea noastră. Nu e bine când se întâmplă asemenea lucruri, ce ruşine pentru Cozumel... etc.etc."

Se mai întâmplă neajunsuri şi aici, desigur, nu e raiul pe pământ. Mai auzi de bătăi pe la birturile săteşti sau de varii incidente şi răzbunări personale, în general legate de alcool. Ce vreau eu să spun e că overall e pace şi veselie, restul sunt excepţii. Şi n-ai cum să dai de aceste excepţii dacă duci o viaţă normală.

Spiritul mexican

Mexicanii chiar ţin la ţara lor, sunt mândri de naţionalitatea lor şi au şi de ce în opinina mea. Ce m-a surprins aici cel mai mult a fost o chestie la radio. E un grup naţional de media Grupo Radio Centro, are emisie peste tot FM of course. Ei bine, are o reclamă de câteva ori pe zi care sună cam aşa:
"Tu cunoşti cel mai bine Mexicul, ştii ce probleme are şi de ce are cea mai mare nevoie. În fiecare zi la 12 să ne unim cu toţii şi să ne gândim la ţara noastră, s-o vedem în pace, armonie şi prosperitate. Cu cât ne gândim mai mulţi cu atât ne va fi mai bine... Nu uita, în fiecare zi la 12 ai programare aici! Suntem mândri să fim mexicani."
Noah ce părere aveţi? Oameniii aici iau treburile astea în serios, nu i-am văzut niciodată să râdă de chestiile de suflet şi nici să zică nu când cineva important zice "hai să ne unim într-o cauză bună"... Chiar dacă nu se gândeşte nimeni fix la 12 la Mexic, închipuie-ţi numai în momentul reclamei câţi ascultă si se gândesc la text... Sunt în total 110 milioane locuitori.

Mexicul şi drogurile...

Că tot m-aţi întrebat mulţi cum mă descurc pe aici cu narcotraficanţii... Vă spun, greu! Greu de găsit unul dacă nu eşti în branşă. N-am avut şansa mă infiltrez încă, dar lucrez la asta :) Noah, ideea e că o fi rău cu războiul cu narcotraficanţii, nu zic nu că nu cunosc detalii, dar treaba e acolo în nord, la graniţa cu America. Au loc multe vendete personale şi mai pică şi civili, cred că e grav însă nu ştiu în ce măsură... fiindcă nu poţi avea 100% încredere în ce zice media, se deformează şi se exagerează mult după cum bine ştim.

Închipuie-ţi că eşti în Apuseni la o cabană. Auzi la radio că la Stockholm se împuşă nişe cartele de droguri între ele şi că oraşul e terorizat şi imediat primeşti un telefon de la un prieten: "Vai, am auzit cu drogurile în Europa, tu eşti în siguranţă?!" Când mă întreabă cineva cum mă descurc cu narcotraficanţii, dacă nu mi-e frică etc, pentru mine cam aşa se simte. Pt cine nu ştie, Playa del Carmen e în sud, la mii de km distanţă de vendetele care apar în presă.

Toarnă şi restul »

Fiesta noroioşilor

Sâmbăta trecută la mine în curte s-a întâmplat un mare party. Mar, fiica proprietarilor unde am închiriat, a împlinit 15 ani. La Catolici asta înseamnă că e rost de mare fiestă, de o slujbă mică în bătătură şi de un album foto de "ieşire în societate" cu rochie de prinţesă. E ca un fel de Bar Mitzvah dar pentru fete. De foto ne-am ocupat noi 3: eu, Cannonul cel mic şi fotoşopul. Am şi avut cu cine... un model excelent, toată lumea s-a minunat de rezultat. Iată-l:









Now... the party. Eram în mijlocul unei depresiuni tropicale care n-a mai apucat să se transforme în uragan. Asta înseamnă că vreo trei zile a plouat când cu găleata, când aurel-mocăneşte :)- Sub iarba care părea fresh se iscase de fapt o samă de glod - care a fost total întors cu susul în jos de distinşii oaspeţi, după care s-a lipit şi s-a întins bine pe ei în timpul trântelor organizate... după care a fost introdus treptat prin intermediul vehiculelor umane direct în piscina cea albastră şi înainte curată. Spre disperarea mamei, a tatălui şi a sfântului duh.

Iată eventul pe scurt:



Păiangenul casei a trecut intact prin fiestă:







Legendă: în ultima poză se poate vedea cum protagonistul aruncase cu pânză după pradă. Se poate deduce că prăpăditul din imagine e un gândac de piatră mega-rapid care nu are aderenţă la pânza de păianjen. Nu că ar interesa pe cineva pe criza asta...

Toarnă şi restul »

Cum mi-am petrecut solo vara lui 2010: Părţile I-III şi IV-V

Periodic primesc câteva mesaje de la pretini, cam pe-aceeaşi perioadă toate, care suna cam asa: "ce mai faci 'ăăăi!... ce ştiri mai ai? vrem poze!" e pulsatilă treaba - o iau ca pe un semn ca tre sa mai şcriu una-alta pe aici. S-au petrecut în veaţa mea tropicală o sama de chestii, nu zic... tre s-o iau din urma tare...

Ştirea 1 (depăşită): pe 13 Iulie a plecat Cănuţă al meu teleleu prin Ieuropa cu barca. Şi-a pus şalopeta de travel-guru şi de-atunci încoace mână pâlcuri de câte 100 de moşi britanici pe fluvii europene. Era într-o sâmbătă când a sărit cu aveonul din Cancun la Madrid, de acolo la Cluj, apoi s-a dus cu rata la Sibiu, după care s-a dus înapoi în Cluj, de unde a sărit cu aveonul la Budapesta. Acolo s-a urcat pe vapor. Vine în Octombrie, tot de la Cluj.

Q&A la ştirea 1: "şi ce-o să faci tu atâta timp singură?" păăi... acuma, după 2 luni, ştiu răspunsul. Iată-l:

PRIMA PARTE - Huzurul

Primele 2 săptămâni am dus o viaţă de gândac de chicinetă: am văzut filme, am creat chestii digitale, am mâncat bunimi, am căutat pi Gugl' terenuri bune de construit imediat...

Principalul event din prima parte a "singurătăţii" a fost LUCY: GRAND OPENING :)
Lucy e numele unui "Restaurant y Cocteleria" de pe marginea şoselei, la km 35 între Playa del Carmen şi Tulum, în dreptul faimoasei cenote Dos Ojos - unde avem noi hectarul cel mare.
Mayaşul care ne-a vândut noua hectarul, pe numele lui spaniol Edilberto iar pe cel mayaş Ciao Balam, la cei apoape 70 de anişori ai săi s-a gândit să înceapă o nouă viaţă... De om de afaceri: s-a apucat să deschidă un bar cu aperitive pe marginea drumului, chiar în garajul lui de ciment acoperit cu PVC albastru la intrare (classy), garaj în anexa căruia şi locuieşte. Prin "locuieşte" a se înţelege că are un hamac de-a curmezişul unei camere, un TV, 2 rafturi şi un frigider. E şi taximetrist în Tulum pe deasupra. La om se pare că-i place mult de noi. Are motivele lui, necunoscute nouă - zic asta deoarece mayaşii ăştia se amestecă fără probleme cu extranjeri ca noi, dar nu chiar aşa, pân' la tras de şireturi. So, aşa de mult îi place, ca ne-a chemat la Grand Opening. Cherchelon era deja în Sibiu, aşa că m-am suit singură în Teleleu şi l-am reprezentat. Acolo... o samă de mayaşi veniţi de prin toate colţurile Yucatanului, rude de-ale lui, prieteni de-ai rudelor, taximetrişti - fraţi de-ai lui de volan... şi eu, aproape albă, blondă... eram pesemne contrastul necesar pentru o sâmbătă reuşită. Nu cunoşteam pe nimeni în afara lui Edilberto. Am făcut câteva glume cum se face, am stat la coctel, dar mai departe, cum eu nu mănânc nici peşte, nici măcar fructe de mare cu vitamina C de mare, n-aş fi fost un comesean potrivit... şi ca să scap de mulţimea de întrebări care ar fi urmat când să ne fi aşezat la ospăţ, am adunat repede pe cei trei copchii care se zbenguiau acolo la marginea drumului (veniţi cu familea la opening) şi le-am propus să-i duc pe plaja mea favorită, acolo aproape, la Akumal. Reina, Nancy şi cu Pancho. Sunt din Chemax/Valladolid (aka de "departe", din jungla yucatecă). Nu mai fuseseră niciodată la plajă, therefore au tropăit în praf de bucurie la gândul că-i transport la Akumal cu naveta mea din viitor. Nancy are o mamă, care nici ea nu mai fusese la Akumal şi care nu s-a putut abţine, şi-a luat de pe masă farfuria cu peşte şi s-a suit cu noi în navetă. Copchiilor le-a fost cam frică de apa cea mare, obişnuiţi fiind să sară doar prin cenotă. Deşi acolo unde i-am dus apa avea nu mai mult de jumătate de metru, cam o oră le-a luat să-şi dea drumul la bălăceală...

Exemplificare color:



Când aproape să apună Soarele, am dat cu piatra în melodie şi le-am zis că tre să ne întoarcem... dar copiii junglei sunt suprinzător de bine educaţi aici şi nu comentează la deciziile oamenilor mai înalţi. Atât de simţiţi cum rar am văzut. La maşină, uzi fiind, s-au oferit să călătorească în portbajaj, să nu strice interiorul... imagine that. Am rămas "uăă", nu-s obişnuită cu aşa copii. Le-am zis să stea calmi şi uzi în spate cum au venit că naveta mea are un sistem special de zvântat urma de fund ud. Ce tare a fost cân' le-am povestit de casele scumpe din Akumal, le-am zis "uite aici de exp, în casa asta de pe colţ stă incognito sora lui George Bush" La care mama lu Nancy m-a întrebat: "O cunoşti?"

A DOUA PARTE - păzea, vine Mama...

Prin primăvară maicamea fost aici într-o vacanţă (nu mai ştiu dacă am menţionat asta, dar parcă nu). I-am închireat un studio, s-a plimbat pe la plaje, şi-a făcut mult self-entertainment şi s-a îndrăgostit de locurile de care tot v-am zis. Întoarsă acasă, s-a pensionat anticipat, hotărâtă că vrea în Mexic! Repede şi definitiv... so, a doua parte a verii mi-am petrecut-o onlain, încercând s-o conving să mai amâne un pic, că încă nu am nimic sigur aici şi că riscă destul mutându-se de la căldurica repartizată a Garsonerei, direct aici cu chirie. La care ea nu şi nu, că vine... că Mexicul e viaţa ei, că-şi asumă orice risc...

Mom s-a născut să fie turist: rezistă ore în şir la soare fără prea mulă apă, îi plac etnicităţile, istoria, plajele, e sprintenă şi se bucură de orice moment kodak. So, acuma e în faza în care îşi vinde scump garsonera şi-şi împachetează agoniseala. Urmează... mutatul. Am stat acuma şi m-am gândit... eu am avertizat-o de riscurile financiare, etc. dar şi eu aş fi făcut fix la fel în locul ei, ce să mai! Între a rămâne forever în stadiul de pensonară singură acolo la garsoneră aşteptând poştaşul şi a veni aici în incertitudine, aş alege plaja, oricat de faină ar fi garsonera :) Mai ales acuma că vine iarna... da... ideea principală e ca tre să-ţi placă mult soarele dacă vrei să locuieşti indefinit unde suntem noi, fiindcă e mult... aici pe cer.

A TREIA PARTE - Terenul...

Phii cât am mai scorbolit netul după loturi în Chemuyil (nu râdeţi acest nume pur mayaş) - îmi place mult locul, adică poziţia sătuclui ăstuia pe Rivieră, aproape de cele mai faine plaje, parcuri şi cenote. Prima dată am dat de un argentinian-mexican, Cesar, certat cu nevasta, divorţat de-a binelea de fapt, care căuta săracul să-şi vândă loturile ca să aibă bani se mute cât mai departe de ea... El are mai multe loturi în perimetrul ţintei mele imobiliare, dar nu le vinde decât 2 câte 2, lipite. Noi n-avem dinero decât de unul... păcat, erau bine poziţionate.

După discuţia interminabilă cu Cesar pe marginea a "ce vor de fapt femeile de la bărbaţi", am fost la un suc cu Alejandro: un "agente importante" pe la 45, bine făcut cu păr grizonat pe chept izbucnind de sub cămeşă, care recent dăduse de nişte secrete publice "ezo". Pe durata întregului suc de portocale a încercat de zor şi degeaba să mă impresoneze la ceacră cu tot felul de texte din The Secret. Avea şi un colţ de jad montat în aur la gât... Cum n-am căzut pe spate nici din prima nici din a doua, a trecut la subect şi a început să mă aburească cu terenurile lui.. câte poţi face pe ele domle! şi aia, şi aialaltă... po să aduci şi cai cu şarete să duci turiştii prin junglă la cenote... Am fost tot timpul de acord că se pot face multe chestii în multe locuri în viaţă pe pământ şi în contraparte l-am aburit şi eu cu prietenii mei cu bani mulţi şi cu herghelii care stau pe burtă gata să cumpere hectare de junglă virgină în Mexic. Nu erau rele terenurile omului, ce să zic acuma, teoretic meritau investiţia, însă 1) depăşeau bugetul meu şi 2) nu mi-a plăcut aşa de mult de atitudinea lui, tip "buy now!". Dar timpul n-a fost deloc pierdut, din acest "encounter" m-am ales cu un suc natural şi cu un plan mare de 1 metru pătrat rulat - despre viitoarea urbanizare din Chemuyil. Ţeava de hârtie cu pricina mi-a prins bine în cercetările mele - am putut să văd pe ea unde ar să hie în viitor drumurele, densitatea de case, zona comercială, zona rezidenţială, etc..

Apoi a urmat întâlnirea cu Clanul Verilor din Tulum... o încrengătură genealogică de vreo 30 de rude mayaşe, dintre care fiecare s-a ales cu câte un terenuş titulat în cea mai bună zonă din Viitorul Chemuyil, imediat vizavi de terenurile cu herghelii ale lui Alejandro. Cum de s-au trezit cu titlurile în buzunar? Simplu, tata lor, senor Gilberto Maas Tun a fost şef de colectiv când s-a produs împărţirea. Aşa că am luat-o pe filonul verilor tot înainte şi la scurt timp am decis, nu fără emoţii, "Lotul": un terenuş de 900 mp aproape de stâlpul de curent, pe o viitoare avenidă importantă. L-am şi luat, fiindcă era în buget, era titulat, urbanizat (imediat construibil adică), cu curent la drum, başca că avea şi orientarea care-mi lipsea:) 18000 USD. Când zic "Lotul", mă refer la un cub de junglă deasă cu latura la bază de 30 m. Era foarte... des. Printre junglă am putut să întrevăd pe el câteva orhidee, 2 palmieri interesanţi şi ultima dată când am fost zburau prin el nişte fluturi mari de un albastru foarte electric... Presimt că în câteva luni numărul de case din "Noul Chemuyil" o să crească cu 25%, de la 3 la 4: e vorba de un vecin mexican cu o căsucă la 200m mai în spate, de o familie cu un rancho mare mai sus de noi, de o pensiune la drumul prinicpal care creşte maimuţe pe care le arată la turişti şi ai patrulea - noi. Vom fi mai mulţi în scurt timp, fiindcă umblă vorba că se va face un aeroport internaţional lângă, la vreo 15 km. Visul meu comunitar ar fi să alcătuim fagure de prieteni întins în tot oraşul... însă la momentul ăsta mi-e clar ca ţuica că e doar un vis. Să-mi revin deci...

După discuţiile cu verii clanului a urmat interminabilul şir al actelor, apoi desenarea planurelor de casă plus multe alte chestii conexe de care mă ocup din când în când.

PARTEA IV - În căutarea Busolei

So, după ce am anranjatără eu treburle cu terenul cel nou la hix, vro 2 săptămâni am tot desenat planure de casă, ca să fie gata pana vine El Cherchelon, nu de alta, dar Mexicul e campeon la capitolul "tărăgănare organizată a lucrurilor" şi nu vrem să mai tragem şi noi de timp în plus.

Şi cum suceam eu de cubul rubic aşa în capul meu, să se alinieze planurle cu feng-shuiul locului cat mai bine, zic: ia hai să aprofundez mai bine treaba asta cu stelele zburătoare şi cu compasul că nu-i de şagă, o casă o faci doar odată... Atâta mi-a trebuit! Mai ştiam io una-alta din tinereţe, apoi de pe la Mandala de la Bogdan, plus furasem some quality stuff de la sifu Raymond Lo... dar nu pătrunsesem prea adânc în vortexul lucrurilor, până vara asta. Ei, şi când am început eu să m-apuc seros de treabă, de studiu... într-o seară pe la un şepte era... m-a lovit cunoaşterea ca trenul. Treptat, una după alta, aflam nişte chestii mind-bogling... pe care nu vi le spun că ar fi prea mult de explicat pe margine. N-am dormit nopţi întregi încercând să aflu mai mult şi mai mult... La un moment dat, mi-am dat seama că nu mai părăsisem studioul de vreo săptămână. Ajunsesem ca un poet în mizerie, nu mai aveam mâncare, haine curate, apă... Feng-shuiul ăsta tradiţional, când te prinde, apăi nu mai ai scăpare. După ce am aflat cât am putut de mult, după ce mulţimea oamenilor din mine şi-a făcut auzit strigătul "vrem mâncare, vrem apă", mi-am zis: aşa nu se mai poate, trebuie să ies să-mi iau o busolă. Le-am zis la oameni "nu primiţi nimic până nu-mi faceţi rost de o busolă". Asta a fost o misiune grea aici în Playa... Pe cine întrebam, se uita la mine ca la urs. Busolă aici se zice "brujula", rădăcină comună cu "bruja" - vrăjitoare... Nu erau siguri oamenii că vreau chiar o busolă, aici nimeni nu vrea busolă. Ce să faci cu busola domle când ai GPS? So, negăsind o busolă simplă din primele 5 încercări, mi-am amintit într-un moment de inspiraţie de nişe chinezi cu un restaurant ş-un magazin pe avenida Juarez. Yey, mă sui în navetă şi plec în trombă mică într-acolo. Dau buzna pe la vremea siestei:
-Aveţi Lo-Pan?
-Ce!? - mă întreabă mirată chinezoaica, ştergând praful de pe o geantă de plajă
-Busolă dinaia Feng-Shui - zic, pătrată, cu simboluri, care indică Nordul - precizez
-Aaa! (părea că ştie despre ce vorbesc) Nu ştiu despre ce-i vorba, dar sigur nu avem. Poate alături...
-Mă duc alături. Acolo un moş chinez super zâmbitor asculta muzică chinezească şi vindea multe chestii cu şnur roşu. Îmi zic în barbă "aicea tre să fie! yey, am dat lovitura"
-Aveţi Lo-Pan?
-A, nu, zice scurt moşul, nedispărându-i zâmbetul de pe faţă (clar ştia despre ce vorbesc)
-Aham... şi nu aduceţi?
-Nu (zâmbea ca la Kodak)
-Niciodată?
-Nu, niciodată (deja aveam senzaţia că zâmbetul lui râde de mine)
-Şi unde pot găsi sau comanda unul?
-Nu ştiu
(hmm...)
-Frumoasă muzică aveţi aici în magazin, zic
-Mulţumesc, zice el (zâmbind fără oprire)
-Succes pe mai departe, zic eu la plecare, întrebându-mă dacă şi când stă pe budă zâmbeşte la fel
Eu n-am avut succes... Era singura familie de chinezi pe care-i văzusem în Playa. Simpatic moşul totuşi, am luat de la el o bilă mică.

Ce-i de făcut? Să mă duc la Cancun, la super centrele comerciale de acolo?... Departe... Foame... Ca să-mi fur căciula singură, îmi aprind o ţigară. Pe la jumate, îmi vine ideea salvatoare: mă duc la cel mai mare magazin de biciclişti de aici din Mall! tre să fie acolo o busolă, nu se poate să pedaleze toţi oamenii numai cu GPS cu scai. Zis şi făcut, fuga la Mall ca în filmele cu NYPD blue. La magazin, un joven zâmbitor mă vede disperată, cu obsesia în priviri şi mă întâmpină:
-Cu ce te ajut?
-O busolă am nevoie, zic.
-O busolă?!? se uită el la mine ca la femeia bionică
-Da, busolă, care indică N, precizez iar
-Da, sigur că avem, hai cu mine!
Necrezându-mi ureichilor de bucurie, o iau cu el entuziastă spre rafture. Acolo, se apucă şi caută... şi caută...şi caută... şi caută... scoate o samă de chestii de pe inel şi le pune stivă la oparte. Stiva creştea... "Parcă era una pe aici...", zice. Disperarea mea se forma la loc, acul urca din nou spre nivelul critic. Una? Doar una au? sau au avut? "uite-le aici!" exclamă el. "Yuuuhuuu! Pac Pac Yuhuuu!" - asta se auzea numai în capul meu. "Avem una cu termometru şi una simplă la acelaşi preţ, pe care o vrei?" Pe aia simplă, zic. Alt moment de stupefacţie: "Simplă? n-o vrei pe-asta cu termometru? costă la fel" Nu, simplă. Deja omul mă credea dusă cu cabeza, dar na, clientul are prioritate..
...şi unde se adevereşte că Nils Holgersen, într-o dupăamiază însorită de august, îşi luă de la Centro Maya o busolă fără termometru.

Bun, aveam busolă, era cazul să le dau oamenilor din mine ceva de mâncare, cum le-am promis. Orden de Quesadillas Naturales de la Nativo... Man, the meal that day was heaven! după o săptâmână de grisine, stele zburătoare şi texte chinezeşti traduse greşit...

Acuma, cu busolă, primul lucru de făcut era de mers la teren şi măsurat precis. A fost o plăcere să măsor în ziua aia.. o linişte, nişte greieri, un fluture galben, nimeni în jur! Am venit apoi acasă fuga la desenat şi împărţit casa pe sectoare, asta mi-a luat cam o săptămână, fiindcă în lumina noilor chestii învăţate, lucrurile s-au complicat şi mai mult. Plus că la teren am o combinaţie specială de stele zburătoare "sum-of-ten" se cheamă. Combinaţia asta cică asigură un Qi - "export quality" nu alta, însă cere casa să fie pătrată, comunicantă şi cu mijlocul liber. Asta cu mijlocul liber oricum era, dar pătrată! uh... eu vroiam cumva rotundă, ca să nu mai zic că mie de fapt îmi plac mai mult casele asimetrice decât celelalte. După câteva zile de lupte, trânte şi îmbrânciri mentale, am ajuns la concluzia interioară că dacă o fac de formă regulată şi simetrică e ok dpdv feng shui, funcţionează şchema garantat chiar dacă nu-i pătrată ca gaura banului chinezesc. Aşa că am aşezat nişte octogoane roată în aşa fel încât dacă te uiţi cu lupa pătrată vezi un pătrat iar cu lupa rotundă vezi un rotund... "Fagurele" - i-am zis.

PARTEA A CINCEA - Actele şi Solenoidul...

În timp ce o parte din mine se ocupa de feng-shui şi planure iar alta de amenajarea noului studio închiriat pentru Mom, a treia parte dădea telefoane zilnice la Manuel să vadă cum a mai înaintat treaba cu dosarul. Care dosar? Păi pentru vânzare aici tre pregătite înainte sau după, nu contează, vreo 12 hârtii de pe la tot felul de foruri competente şi încasatoare de taxe şi impozite. Manuel era "omul meu de bază" din Clanul Verilor din Tulum, care mă ajuta cu actele. După ce m-a ajutat o săptămână şi m-a întârziat o lună, a dispărut complet din viaţa mea şi din microunda telefonului aşa că m-am urcat cu calm şi scrâşnet din dinţi în maşină şi m-am apucat umblu să-mi completez singură dosarul. Mai lipseau trei hârtii. Contra unor taxe modice în total de 200 USD, a unui morman de copii şi a 3 drumuri între Playa şi Tulum, primele două au fost relativ uşor de obţinut. Ei a treia, dovada că nu ai datorii la reţeaua de apă potabilă... asta întârzie şi azi, săptămâna viitoare pe vineri o am. So, oamenii ăştia cu apa au cerut cele mai multe documente şi trebuie să meargă personal în inspecţie să vadă dacă pe un teren stufos din mijlocul pădurii, unde NU EXISTĂ REŢEA DE APĂ PUBLICĂ şu unde nu locuieşte niciun exemplar biped, omul nu şi-a tras cumva o ţeavă ilegală lungă de 3 km până la cea mai apropiată sursă. Logic, de ce să sapi un puţ de 10 m până la cea mai fresh apă din lume, când poţi să sapi din 16 mişcări simple un şanţ 2 km până la apa ţevii statului?

Şi ca nu cumva să obţin hârtiile prea repede, fen-şuiul lunii septembrie s-a găsit să-şi spună cuvântul printr-o stea foarte enervantă plasată hix la intrarea studioului meu. O plezneam cu uşa mereu când ieşeam afară. Lunea asta s-a enervat pe mine:

Trebuia să fiu în Tulum pe la 12 să iau hârtia nr. 2 - bucurie mare că scap de ea şi se mai duce o grijă din cele 3. Dimineaţa pe la 8 mă scol mustind de entuziasm să mă duc la Tulum să iau Constancia de Obra Municipal. Fusesem vineri la Desarollo Urbano, depusesem stiva de chestii, treaba era sigură, yey. Se face luni dimineaţă, îmi biau cafiaua în capul scărilor, soare, păsărele... Ce se poate întâmpla mai rău decât să mă lase baltă Manuel, care deja se întâmplase? Mă urc în navetă, tot soare, păsărele... Nu porneşte! Nu-mi venea să-mi cred ureichilor. Baterie avea. "Ar putea fi de la alternator?" îmi zic eu uitându-mă la mine cu privire de connaisseur (n-aveam la cine altcineva să mă uit, eram singură pe toată strada). Mă uit cu pupila dilatată in telefon, nu mai era nr. lui Wilbert acolo... schimbasem telefonul, ruginiseră multe numure odată cu cel vechi. Uhm... iau un taxi, hai la atelier. Mă dau jos, fuga traversez şi.. când dau colţul... atelierul nu mai era. All gone... nici măcar o piuliţă nu lucea în soare pe asfalt, era curat ca-n palmă locul. Intreb lângă, la spălătorie. băietul cu cârpa udă îmi zice că s-a mutat pe strada următoare, colţ cu 35. yey, hai acolo! Acolo.. nimic... case, maşini... un moş pârlit bine de soare ştergea de ulei o bicicletă ruginită. Îmi zice că "nooo n-are cum sa fie atelier în zonă". uhm... sun la Cavalerul Cifrelor, la Pedro, contabilul (allways de nădejde) şi zic: "sunt o fecioară la ananghie", el zice "stai aşa că rezolvăm" - îi place mult să umble prin oraş, de-abia aştepta să iasă din birou. Iau un taxi, mă duc la el. Între timp Pedro l-a găsit prin lanţul telefoanelor pe Wilbert undeva în fundul oraşului, cică are atelierul lui acuma, s-a despărţit de "Pantera"... Venim cu toţii călare pe fordul negru al lui Pedro până la mine pe strada 26. Acolo scoate Wilbert trusa roşie de fier, se bagă ca un şarpe în motor şi iese cu o piesă compacta aşa la prima vedere, ca un shaker argintiu cu altoi. E de la "marcha" zice, tre să schimbăm ori "los carbones" ori "solenoidul", tre desfăcut ca să ştim. Hmm... dau eu din cap de parcă aş fi stiut despre ce vorbeşte... păi hai să schimbăm, că tre să ajung la Tulum şi să mă şi intorc (cu foaia cea scumpă de 1600 de pesos dacă se poate). OK, ne despărţim urmând ca W să se ducă acolo la el în fundul oraşului, să desfacă pe îndelete piesa şi să mă anunţe buba şi preţul. Trec 30 de minute... eram la bancă să extrag dinero din cardul roşu, sună... întrerup cu un deget acordurile Funky Chicken (ringtonul favorit): "1300 pesos cam aşa face, fără manoperă... de nou e 5000 de pesos". Uăă zic... no asta e. Eram la locul potrivit, la bancomat. Scos el dinero, dat la Wilbert să ia carboanele şi încă nişte chestii care ruginiseră şi aşteptat... între timp mă duc acasă pe net să văd la ce zic oamenii ăştia "marcha". În spaniolă înseamnă "merge". Cum adică s-a stricat "mergele" maşinii? - asta era evident! N-am aflat din prima ce piesă este "mergele". Pi hai s-o luăm aşa algoritmic... ce parte a maşinii are solenoid? păi asta e o bobină (atâta lucru ştiam şi eu), aha, deci e treabă electrică la mijloc. După nişte Gugl Imigiz româneşti în care am recunoscut shakerul cu altoi am găsit: ELECTROMOTORUL se dusese pe puşcă.. sună W pe la 3, zice: Marcha e gata, ventilatorul al doilea nu merge, e grav pe căldura asta! Ştiam de la Edi că "nu se poate spune că merge", pe bord acul se păstra normal, doar de vro două ori urcase uşor prin Iulie dar se cuminţise singur înainte să "oprim imediat". Apoi, cu mine la volan n-a avut curajul să urce, se pare că am avut noroc. În sinea mea speram să mai am în continuare, dar Wilbert dădea îndoit din cap. Well am zis... dacă W zice şi nu dă înapoi uşor, atunci e semn că tre făcut... alţi 500 pesos, trebia schimbat "el motorcito" - aka motoraşul ventiladorului, adică luat unul nou că aici nu se găsea second.

E super tare să-i vezi pe mecanicii mayaşi în aţiune, mai ales Wilbert. Sunt mici de statură, aşadar când vine vorba de camionete (cum se numeşte aici orice de la SUV în sus), se urcă pe un scăunel sau se bagă direct în maşină, altfel nu ajung în burta motorului. Ca de exp:



Gata, am depănat ce am avut de depănat azi... toată lumea e acum "la zi" cu eventurile. Mie îmi urez noapte bună şi vouă o toamnă caldă cu oferte multe.

Toarnă şi restul »

Video: !Esto es Mexico!

Anul ăsta (2010) se sărbătoresc în Mexic 200 de ani de la o revoluţie care a dus la formarea naţiunii. O mare televiziune naţională s-a apucat să producă o serie de videoclipuri "Estrellas del Bicentenario" (Stelele Bicentenarului), într-o realizare de excepţie care prezintă câte un stat dintre cele 31+1 ale Mexicului. Până acum au ieşit clipuri penru 9 dintre ele.

Eu plec acum să visez un pic cu ochii deschişi, le-am pus aici pe toate să se delecteze tot telecititorul...

[dă full screen, iar dacă ai sunet bun foloseşte-l că n-o să-ţi pară rău... sau pune nişte căşti]

CHIAPAS
SONORA TAMAULIPAS OAXACA VERACRUZ SINALOA CHIUAUA QUINTANA ROO YUCATAN

...

Iar ca să nu cumva să ies din blog fără să dau cu piatra-n melodie, iată prin comparaţie mesajul României, a cărui lansare a costat de 16 ori mai mult decât oricare dintre videoclipurile de mai sus: LAND OF CHOICE 2 LAND OF CHOICE 1
Când mă gândesc ce fain s-ar putea face şi la noi un clip care să lovească direct în şchirit şi-n corazon cum au făcut mexicanii... phii!

Toarnă şi restul »

Oraşul Meu...

Playa del Carmen, 60km sud de Cancun... un oraş de 500 mii de locuitori diverşi, ridicat în numai 15 ani dintr-un sat de pescari anonimi - nu ştiu dacă aveau asociaţie sau nu pe vremea aia. E oraşul în care locuiesc de 7 luni şi in care voi mai sta cam 6 aş zice - până facem prima casă. Am găsit aici în maşinăria mea Compaq de 3.5kg nişte poze de pe străzile lui şi m-am gândit să le dau în vileag pe blog, să-şi facă şi telecititorul o părere şi să vadă şi mama lui Cherchelon unde o să vină în vacanţă, când o să vină.

În mare parte oraşul e format din clădiri mici pătrate din beton, lipite unele de altele fără rost şi conectate cu 100 de fire. Partea bună e că unele-s vopsite vesel, e multă verdeaţă pe străzi (tot timpul anului) şi că pe clădiri la tot pasul apar înscrisuri de firmă amuzante şi colorate, cum ar fi:

HOSPITAL DE CELULARES
EVIL'S TATTOO
LAVANDERIA "SPIDY GONZALES" (spălătorie)
MINI-SUPER "LA RANITA" (trad "broscuţa")
CARNITAS "EL DURO" (fripturi)
RESTAURANTE "LA DIVINA COMIDA" ("comida" = mâncare)
TAQUERIA "UN TACO MAS" (fast-food "încă un taco")
TAQUERIA "EL BURRO LOCO" ("măgarul nebun")
RESTAURANTE "EL TOLOC ENAMORADO" ("şopârlul îndrăgostit") - aici e pictat mare un şopârl care cântă la trompetă
BAR "LA CARABINA" - aici sunt pe geam decupate din autocolant două flinte mari
PELUQUERIA "EXECUTIVE BARBER SHOP" (frizerie)
CAPITANIA DEL PUERTO - HARBOUR MASTER PLAYA DEL CARMEN (înscris oficial)
"WATCH MY WATCH" (magazin de ceasuri de firmă)

...and so on

Playa del Carmen e unul din acele locuri de care te poţi uşor îndrăgosti şi asta nu din cauza arhitecturii impresionante sau a dezvoltării economice. Ci din cauză că e vibrant, vesel, senin, dinamic şi relaxant. Oraşul ăsta parcă te primeşte cu braţele deschise şi te face să te simţi bine. E ca atunci când te îndrăgosteşti de o persoană. Când iubeşi anumiţi oameni, nu-i iubeşti pentru trăsăturile lor fizice perfecte sau pentru afacerile lor de succes, ci pentru felul lor de a fi. Playa are asupra mea un efect total opus faţă de de restul îngrămădirilor urbane prin care am mai locuit: după câteva ceasuri petrecute în oraş (cu sau fără treabă), culmea, mă întorc acasă odihnită şi cu chef de viaţă. Pentru că Playa trăieşte, respiră, iubeşte...

În Playa te plimbi pe stradă şi simţi că participi la tot ce se întâmplă. O să exemplific genul de "participare" la care mă refer printr-un slide scurt, în care autorul ne narează în imagini doo nunţi suprinse în aceeaţi zi de obiectivul observatorului pietonal care sălăşluieşte înăuntrul autorului însuşi. O nuntă cu, iar alta fără "pretenţii". Iată starea civilă şi sufletească a lucrurilor:



Playa are şi o parte destul de mare de "downtown" turistic cu case faine, elaborate, cu hoteluri cochete, grădini cu piscine, cluburi faimoase... spre plajă desigur, parte în care îmi place să mă plimb pe seară cand nu-i aşa de cald. Nu prea pot să mă inspir totuşi din peisaj pentru noua casă, având în vedere că noi o să locuim de fapt în junglă.

Iată cam cum arată în mică parte Oraşul Meu şi al altor 500000:

Toarnă şi restul »

Scuba-Video: Reciful de Coral din Cozumel

Un super video în HD, Reciful din Cozumel (daţ ful screen):

Toarnă şi restul »

Ruinele Maya: Chichen Itza, Uxmal, Ek Balam, Tulum

Echinox la Chichen Itza (cu subtitrare în Engleză):


Ruinele de la Tulum şi Coba:


Ruinele de la Uxmal pe unda unui melodiu Mexican:


Ek Balam I:


Ek Balam II:


Speculaţii despre un simbol misterios pe perete, la ruinele de la Tulum:

Toarnă şi restul »

Video: Maya Underworld (Xibalba), Yucatan, Mexico

Ui' aici o super călătorie în lumea Cenotelor, considerate de către mayaşi intrări în Xibalba - documentar BBC cu un titlu cam pretenţios, dar care merită văzut:

Secrets of the Maya Underworld 1/5


Secrets of the Maya Underworld 2/5


Secrets of the Maya Underworld 3/5


Secrets of the Maya Underworld 4/5


Secrets of the Maya Underworld 5/5: End of the journey

Toarnă şi restul »

La Gran Travesia Maya

Nici n-au trecut 3 săptâmâni de la prima vizită la parcul-minune de care v-am zis cu aşa entuziasm, că pac! cum stăteam noi în Teleleu aşa la un semnafor, vedem o reclamă pe un ecran enervant de intersecţie: Travesia Maya - Xcaret, 20-22 Mayo 2010. uăă! Păi ştiţi ce înseamnă asta? Intrare gratis pentru primii 5000 de vizitatori la cel mai important eveniment Maya al anului, oferit de Xcaret! gratisss... de visss!

E vorba de o sărbatăoare anuală dedicată lui Ixchel, zeiţa apei şi a ferilităţii. "Travesia" - se numeşte aşa pentru că, după o noapte de cântece şamanice şi ritualui sacre, la 6 dimineaţa nişte tineri cu muşchi se grupează pe malul continental în nişte lotci de lemn şi vâslesc 19 km pe mare până pe Cozumel, unde continuă ceremoniile şi ritualurile încă o zi. De prin 95 Parcul Xcaret organizează chestia asta anual. Ceremoniile sunt reale, nu-i teatru. Connaisseurii care află, vin din multe părţi ale Mexicului şi fac coadă toată noaptea să intre la ceremonie ...şi nu numai, că dacă reuşesti să pătrunzi primeşti şi o brăţară de acces pentru toaaată ziua, inclusiv la şoul de seară de care vorbeam mai demult. Pentru eveniment e musai să vii îmbrăcat în alb sau măcar tricoul să fie alb.

În ziua cea mare, după ce am stat la o coadă lungă de tot (foarte plăcută de altfel), pe la 5:30 dimineaţa am reuşit să intrăm, printre ultimii. M-am simţit de parcă venise Crăciunul. Îmi doream aşa mult încă o zi în Xcaret... şi am primit pleaşcă şi Travesia.

paranteză - spuneam mai demult că lucrez la un prototip de tolbă subacvatică pentru camera foto. Ei bine, la Xcaret am avut prototipul cu mine, în variata beta: ziploc dublu lipit cu "duck" tape de un capac mare de şprei astupat cu un plexiglas de la o mască de snorkel ieftină. It worked! A ţinut numai o zi şi se vedea prin plexi ca prin ceaţă, dar în ochii mei a fost o treabă... - paranteză inversă

Îmi amintesc când am intrat dimineaţa în Parc... era încă întuneric, aleile erau luminate difuz cu făclii, se ardea incense în tot parcul pe 1 km până la plajă şi se auzeau muzici cu tobe şi fluiere... 5000 de oameni... It was magic, I'm telling you.

Enjoy "La Travesia Maya" day:



Abia aştept la anul :)

Toarnă şi restul »

Teleleu prin Rivieră: Preumblări, Cenote, o Casă...

Între Playa del Carmen şi Tulum sunt câteva cenote care merită atenţia turistului, cum ar fi Cristalino, Azul, Dos Ojos... Sunt piscine naturale cu intrare, locuri fie proprietate privată, fie luate în concesiune de localnici, care localnici stau acolo toată ziua la umbră şi se îngrijesc de ele - adică au grijă să nu intre decât cine a plătit. Intrările costă între 40 de Pesos (3 USD) şi 100 Pesos (7 USD). Unele merită, că te şi lasă să vii cu picnicul tău, altele sunt cam scumpe dacă nu eşti scafandru din fire, să vrei adică să amuşinezi prin ape subterane cu lanterna pe cap. Dar cu siguranţă toate merită măcar o tură. Ideea principală e că după ce faci baie în aşa o cenotă te simţi cel mai proaspăt, curat şi relaxat om de pe lume. Apa e recirculată natural, e limpede ca vodca şi răcoroasă.



Apoi mai e Cenote Azul, una dintre favoritele mele. Aici se văd cel mai clar urmele fundului mării în pădure. E o teorie, cum că Yucatanul s-ar fi ridicat prin căderea unui meteorit gigant la 150km de Cancun - care meteorit a cauzat ruperea pământului şi desfacerea lui în continente. Dacă te uiţi atent prin cenotă vezi tot felul de chestii care concură la această teorie.



Răsfoind prin Removable Disk (G:), am dat de pozele de la cea mai chicioasă casă de pe Rivieră... Eram odată cu Cherchelon într-o preumblare prin cel mai select cartier din Playa del Carmen şi deodată ceva din raza vizuală parcă nu se potrivea cu restul planetei. Era un open house spre vizitare. Am intrat imediat, doar nu era să ratăm ceva aşa de groaznic. E de vânzare. Cine e interesat să achiziţioneze un mausoleu de piatră, gresie, marmură şi ciment să mă contacteze. Cu piscină desigur. 3 000 000 USD - only.



Cred că preţul manoperei a depăşit fondul lunar de pensii al României. Merită furat modelul... cred că lui Becali i-ar surâde ideea.

By the way, că vorbim de căşi, noi ne-am hotărât: facem o casă cu green roof, că ţine loc de aer condiţionat. Cand i-am spus unui amigo local că ne facem casă cu "techo vivo" ("living roof") s-a blocat un pic - şi-a imaginat o casă cu multe animale mici îngrămădite pe acoperiş. Când l-am lămurit că e cu iarbă şi boscheţei şi-a mai revenit.

Toarnă şi restul »

Xcaret Rulez! Super Parc Tematic...

Phii, ia uite că n-am mai marcat la blog de prin mai. Da... am fost foarte ocupată nefăcând mare şchemă... De fapt am făcut unele chestii, nu zic, cum ar fi că vreo 3 săptămâni am dus-o tăt numa-nntr-o frenezie cu echerul şi raportorul, desenând la viitoarea casă, încercând s-o fac fen-şui şi s-o aduc la un preţ care să nu ne ameţească. În afar' de asta şi de altele uşor de omis, am fost prin diverse locuri de s-au tot adunat poze ...şi când se vede românul cu aşa un morman de jpeguri în faţa ochilor îl apucă o lene... şi ca mine, tot amână sortarea, organizarea şi micşorarea lor pt web.

Cel mai frumos loc în care am fost se cheamă XCARET (pronunţat de mayaşi "şcaret") - un fel de eco-parc tematic pt. Mexic cu scheme cu apă (râuri parţial subterane şi lagune), animale tropicale felurile, flori, fluturi, exemple live de tradiţii mexicane şi mayaşe, muzee, shopping, mini-spectacole toată ziua, tunele, ranchuri, biserici, acvarii, delfinarii, restaurante, iar la final cel mai fain şou de seară ever: o desfăşurare ritualico-folclorică mayaşo-mexicană de 2 ore.

Intrarea costă mult din punctul unora de vedere, 89USD pentru toată ziua (VIP) sau 59 (Bazic), dar după mine merită (eu sunt destul de scârţară la dinastea). Ai de toate în banii ăştia: echipamente, prosoape, şcaune, masă la all you can eat pe malul mării (super-gust!), participare la toate şourile de peste zi şi intrarea la şoul de seară, etc... La bazic nu-ţi dau echipamente de apă şi masă, tre să-ţi aduci şi să le cari cu tine prin tot parcul. Însă dacă stai puţin sprijinit în bâtă şi te gândeşti, concluzionezi că intrarea costă foarte puţin faţă de cât ai plăti separat pentru fiecare eşperenţă dinăuntru. De la 9 dimineaţa până la 10 seara să tot faci chestii. Problema e că nu-ţi ajunge o zi să treci prin tot ce au făcut oamenii ăia acolo... Pentru asta au "a doua zi la jumătate de preţ" :) - asta dacă te mai ţin genunchii. Dă gud niuz e că ai o săptămână la dispoziţie să-ţi alegi a doua zi. Alt gud niuz e că noi ca rezidenţi avem reducere aproape la jumătate şi putem aduce cate un prieten cu 10% reducere (pe care abia aşteptăm să-l aducem).

În prima parte a zilei am făcut câte jpeguri am putut că pe urmă ne-am aruncat în unele activităţi de apă. Cu genunchii scârţâind şi cu ochii sticlind de foame, pe la 5 dupămasa am acostat la unul dintre restaurante unde am mestecat nişte chestii care mă fac să salivez şi acuma. După asta am făcut o siestă în lagună şi pe la 7 pac ne-am înfiinţat teatrul cel mare la şoul de seară. Ne-a-mpresonat mult atmosfera... şi muzica... mă gândeam cum de pot artiştii de acolo să cânte cu aşa entuziasm în fiecare seară exact aceleaşi chestii. Am şi plâns ca după ursul Fram la o melodie, fiindcă mi s-a părut aşa frumoasă şi cu suflet. What a fine day...

Jpegurile de mai jos nu pot reda nici o optime din vaibul fain al locului:



Have fun! Pe cai deci şi pe mai târziu, poate chiar imediat, că mai văd aici în sundisk nişte material care merită distilat.

Toarnă şi restul »

Ţări de emigrat... sau nu?

Tablou de O. Hămăcilă: "Gringo la Soare"

Am alcătuit aici o listă a ţărilor prin care am umblat şi chiar locuit o vreme. Sunt păreri pur personale, nu sunt universal valabile. E o lectură sumară, pentru rumâni ubişnuiţi aşa ca noi, pe care-i bate gândul să emigreze dar nu ştiu exact unde le-ar fi mai bine decât acasă… că la drept vorbind rare sunt locurile în care să poţi trăi şi să te poţi integra departe de familie şi prieteni, mai ales dacă ai pretenţii la o viaţă împlinită între oameni ca tine şi nu doar la un câştig financiar mai bun. Banii rezolvă o groază, dar nu chiar pe toate.

Mulţi de-ai noştri se gândesc desigur să plece din ţară, un lucru nu foarte bun pentru ţară, dar dacă stai să te gândeşti, ea... ţara... ce lucru bun a făcut pentru noi în ultima vreme? Gândul acesta e din ce în ce mai greu de evitat, am observat că apare mai ales când ţi se ridică maşina din faţa blocului fără preaviz, când ţi se termină finanţele înainte de termen sau când nu poţi dormi noaptea de maneaua vecinului care pare că urlă sentimental chiar din cutia ta craniană. Dorul de ducă e firesc, un om sensibil şi deschis la minte cu greu se poate simţi bine în România în viaţa de zi cu zi, are nevoie de multe supape pentru a-şi dezamorsa starea de încordare pe care o preia imediat ce iese din casă. Unii ar răspunde că sunt metode prin care te poţi proteja, izola sau transpune în alte sfere astfel încât să nu fii afectat de nemulţumirea generală, dar... de ce? De ce să fii nevoit să-ţi foloseşti energia penru a para anumite chestii, când ai putea să te ocupi cu treburi mai faine dacă ai avea parte de armonie în jur? De ce să alegi să trăieşti aşa ca un ostracizat?

Revenind... Dpdv turistic, cultural, spiritual sau distractiv, TOATE ţările au ceva interesant de oferit. Îmi doresc şi mie şi vouă să vizităm cât mai multe! Lista de mai jos nu cuprinde însă review-uri turistice şi nici nu e un ghid comprehensiv de emigrare, e doar o culegere de impresii subiective despre locurile prin care am fost, în ordine aproximativ cronologică. Dacă nu te ajută cu nimic, să nu arunci cu roşii în blog, pls...

An now Ladies & Gentlemen, Gay People and Panda Bears..... the LIST:

România

• O ţară bună de rămas, excelentă chiar, dacă ai norocul de câţiva prieteni de inimă cu care să faci o comunitate autosustenabilă pe undeva... departe de orice centru de votare. Unii cică au reuşit. May the shforce be with you!

SUA (aici am locuit destul de mult, aş putea scrie un articol întreg despre asta, însă mă limitez la esenţial)

• Oricât de criticată ar fi în media, eu mărturisesc cu căciula-n piept că mie-mi place ţara asta... poate din cauza filmelor, poate din cauza limbii, poate din cauza imigranţilor, nu ştiu exact motivul dar aici te poţi integra imediat ce ai ieşit din aeroport
• Minusuri: controlul maselor, individualism, izolare, sindromul Mahatma Ghandi – atunci când faci un bine pentru a-ţi alimenta orgoliul şi a-ţi reafirma puterea
• Plusuri: o ţară practică (mă refer la transport, servicii, stil de viaţă relativ simplu), sistem social bun, umanitate, valoarea e apreciată
• Oamenii. Mie-mi plac americanii aşa cum sunt ei: bărbălăi, naivi, îmbrăcaţi de fugă, zâmbind pe pilot automat... sunt în general bine intenţionaţi, ei cred că fac bine ce fac, fiindcă vor în sinea lor să facă bine (se miră adesea de ce iese prost dar nu stau să analizeze). Sunt amuzanţi, comunicativi, curioşi, copilăroşi. Egoismul şi falsitatea lor mă cam deranjează ce-i drept, însă mi-am dat seama că trăsăturile astea au o cauză externă (media, educaţie) nu o cauză internă. Un lucru e clar: nu sunt oameni agresivi prin genă, majoritatea sunt prea comozi ca să aibă intenţii rele
• Coasta de Est e plină de evrei, iar cea de Vest de mexicani şi asiatici. Sudul e mexican. Europenii de est, chinezii şi indienii sunt peste tot. Mijlocul de sus e singurul intact, acolo se găseşte mult praf şi se vede america “de western”
• Utah: statul mormonilor şi multor altor culte creştine (baptişti, penticostali, martori, etc...)
• New Jersey: Israel în miniatură
• Pennsylvania: verde şi fresh, tonică, bunăstare, mulţi evrei şi acolo
  
• Texas: rednecks, engleză neinteligibilă, texanul = "mă Ioane" din bancurile lor
• Florida: statul pensionarilor. Miami Beach e aşa numai în Baywatch, în rest e pustie
  
• Manhattan: magic, vibrant, cosmopolit – aici se potriveşte treaba cu filmele
• Atlanta: mulţi români aciuiţi pe-acolo, veniţi prin diverse biserici (baptişti de ex.)
• Coasta Pacificului: pietroasă, spectaculoasă, apa îngheţată (nu-i rost de scaldă)
• Oregon: mult buddhism, orientalism, retreat-uri sprirituale, mult văzduhism, new-age
• Românii din comunităţile de români din America: nemulţumiţi, individualişti, egoişti – la fel ca acasă: “în buzdugane să ne măsurăm sau în diagonala televizorului?” De fapt românii nu sunt uniţi nicăieri în lume... ca şi în ţara lor
  

Canada (partea engleză)

• Un fel de Americă europenizată
• Ceva mai cochete oraşele şi drumurile, în detrimentul umanităţii
• Oamenii: ceva mai individualişti şi mult mai naţionalişti decât în America, egosim, competiţie, izolare (totuşi parcă nu aşa multă ca în Olanda de exp)
• Bună ca alternativă de emigrare la Europa (adecă lu’ cine îi place în Europa îi place şi în Canada)

Franţa

• Standard inalt, preţuri din cale-afară, cultură, peisaj, reţete gustoase, vin, modă
• Oameni joviali dar obositori în entuziasmul lor steril, vampiri energetici
• Bună pentru locuit temporar în interes de serviciu sau pentru români "cu pretenţii"
  

Elveţia

• Peisaj, standarde, transport, şcoli bune
• Atmosferă totuşi sterilă şi impersonală, reguli prea multe

Olanda

• Plată, climă aspră, vântoasă din cale-afară, oraşe foarte cochete, case cu ferestre mari fără perdele la geam, standard înalt, preţuri mari
• Olandezele sunt înalte, osoase, masculinizate cu ochii mici, olandezii la fel – pare o naţie unisex
• Oamenii sunt reci indiferent de gradul de prietenie, buni ingineri, toţi fumează marijuana (pentru că au voie sau pentru că sunt bătuţi de vânt tot impul... who knows)
• Ţară bună pentru contracte scurte, nicidecum de locuit (mă refer la gradul de umanitate)

Belgia

• Vezi Franţa, Elveţia, Olanda
• În plus preţuri şi mai mari, desigur salarii şi mai mari
• Bună pentru parlamentarii europeni :)

Germania

• Bună pentru familişti convinşi, a căror viaţă se desfăşoară numai între rudele de gradul I, un mare plus dacă cunosc o altă familie locală cu care-şi pot petrece uichendul
• Salarii bune, preţuri bune, cochetă, mult individualism
• Mijloace excelente de transport, aparatură ieftină, maşini la fel, drumuri asfaltate, peisaj
• Germana e o limbă grea dar logică. În timp, românul neaoş se poate deprinde binişor cu ea
• Oamenii sunt aparent în dunga lor, însă pot fi foarte calzi şi sufletişti dacă ajungi să le devii prieten

Austria

• Peisaje verzi, standard înalt, oraşe super-coafate, mai umană ca Olanda, mai puţin umană ca Germania

Ungaria

• Similară cu România, standard ceva mai înalt, mai puţină bădărănie
• Societatea e încă umană şi vie
• Dar dacă nu eşti măcar 51% ungur… n-ai şanse
  

Bulgaria

• Mult mai civilizată ca România, drumuri bune, curat...
• Societate destul de umană, totuşi parcă un pic blazată mi s-a părut
  
• Stilul totuşi este slav, ciudăţel, nu ne potrivim noi ca români cu chirilicii

Serbia

• Vezi Bulgaria, fără blazare
• De remarcat, moda: toţi se îmbracă şi se comportă ca nişte super-staruri
  
• Oameni mândri, aprigi, imprevizibili, creativi, o societate vie

Grecia

• Atmosferă relaxată, o ţară vie, mâncare cu gust, turism mult
• Oamenii: pritenoşi până la un punct, te ajută cu orice până vine vorba de bani, un fel de evrei balcanici
• Imposibil să-ţi deschizi o afacere similară printre ei

Tahiti

• Vrei un sejur de relaxare perfect? Strânge bani 10 ani şi mergi acolo. Avionul e scump, cazarea la fel, preţul francez de viaţă, pentru connaisseuri...
• Mâncarea la supermarket e însă rezonabilă, preţuri aproape ca în România de mari :)
• Pentru amatori: peştele e gratis, ţi-l iei singur din lagună
  
• Multe subvenţii la serviciile naţionale, benzină, alimentele de bază etc.
• Maşinile foarte scumpe, aproape dublu faţă de Europa
• Tahitienii sunt foarte calzi, simpatici, te poţi integra acolo dacă vrei asta foarte mult şi dacă ai o pensie de fost general în armată
  
• Nu e o ţară de locuit dacă ai sub 70 de ani totuşi. E prea statică, ce să faci în atâta contemplare? Toţi fumează marijuana deşi e ilegal. Citez: “fumez pentru că e prea multă relaxare aici, am prea mult timp liber. Mă duc în capitală să văd stresul”
• Nu ai unde să te angajezi dacă nu vorbeşti tahitiană. Chiar dacă ai o franceză bună, nu se pune, engleza şi tahitiana contează la angajare. Ca să deschizi un biznis îţi trebuie ceva franci polinezieni
  
• Acolo nu e încă niciun evreu, sunt mulţi chinezi în schimb
  
• Toţi tahitienii se plictisesc şi visează să emigreze în Europa

Republica Dominicană

• Ţară reprezentativă pentru “stilul zmuls” caribean. Multă baricadare, ca emigrant nu te prea poţi amesteca prin pueblo, trebuie să trăieşti în comunităţi păzite, în cartiere cu cei ca tine
• Deşi se comportă mega-prietenos cu străinii, dominicanii nu-ţi prea permit în esenţă să te tragi de şireturi cu ei, zâmbetul lor e pur turistic, se simte (cauza: vezi punctul următor)
  
• (punctul următor) Foarte multă frustrare economică şi politică, cam la fel ca în România
• În Nord am întâlnit foarte mulţi rezidenţi nemţi din categoria hipioţilor nostalgici, cui îi place new-age-ul, are un pitic cu conspiraţiile mondiale şi rupe un pic nemţeşte, e foarte wilkommen
  
• Plajele nu sunt ca în poze decât unde scrie "all-inclusive resort"
  
• Actele se fac foarte uşor dacă chiar te mână

Mexic

• THE BEST so far, din toate punctele de vedere... Minusurile sunt neglijabile în ochii mei în comparaţie cu plusurile. Vezi De ce îmi place Mexicul
  
• Avantajul de a fi român în Mexic: te adaptezi rapid pentru că multe obiceiuri sunt similare

Filozofie la ceas de seară...

În călătoriile mele de-a latul scoarţei Pământului am remarcat o chestie: în afară de Mexic şi de de ţara mea de baştină of course, o altă ţară din lume în care m-am simţit de-a locului chiar de la aterizare a fost America. Zău dacă nu. După mine po să stai în Germania sau în India sau în Japonia 40 de ani că nu te vei simţi niciodată german, indian sau japonez... Dar de cum pui piciorul în America te simţi american 100%, char dacă vii acolo doar ca turist. O fi din cauza filmelor, care fac ca totul să ţi se pară atât de familiar? Hm, nu ştiu. Dar nu-i de mirare că ţara asta exercită un asemenea miraj pentru mulţi, chiar dacă e atât de consumatoristă... Nu-i neapărat visul meu să trăiesc în America, era doar o remarcă. Totuşi, parcă Hawaii, Virgin Islands sau Samoa (toate US territories) nu sună chiar rău!

În statele Caraibiene aflate în curs de dezvoltare, ca de altfel peste tot în lume în ţările insulare colonizate în trecut cu sclavi, se simte în background un vaib de stare conflictuală între băştinaşii negricioşi şi gălăgioşi şi albii care par că se dau superiori... Excepţia o fac doar insulele economic dezvoltate, unde şi negrul are bani de aifon şi albul are bani de vilă cu piscină...

Well... când am realizat noi asta, eram în Dominicană şi atunci, cu harta-n braţe, ne-am întrebat: ce-i de făcut... că nu ne permiteam o casă şi o viaţă în tropicele dezvoltate (vezi Aruba, Bahamas, Barbados, Tahiti, Samoa, Fiji, Hawaii, Virgin Islands, Seychelles, Mauritius, Zanzibar, Maldive, Australia, etc.)... apoi în caraibele plin de zăbrele nu prea ne plăcea, din cauza diferenţelor sociale mai sus menţionate (vezi DR, Jamaica, Haiti, Puerto Rico, Belize, St. Lucia), iar în cele musulmane ieftine (vezi India, Thailanda, Malaezia, Indonezia, Filipine) sigur nu ne-am putea integra vreodată, că sunt diferenţe fundamentale prea mari, ca să nu mai zic de factorul-keie: limba... Nu că musulmanii ar fi oameni răi, dimpotrivă, au nişte principii tare sănătoase şi majoritatea sunt pâinea lui Allah, dar... niciodată nu le vom putea vorbi limba. Într-o ţară în care nu vorbeşti limba locală la perfecţie vei fi întotdeauna binevenit ca turist, dar te vei simţi exclus ca şi locuitor. Asta a fost dilema noastră cea mai mare când am decis să ne facem din nou valiza şi să plecăm din DR mai departe, prin lume... încotro? că planul nostru era să locuim, să avem o viaţă socială normală undeva, să avem unde-l parca pe Teleleu Enterprise, nu să fim veşnic turişti... Am plecat atunci spre Mexic, fără nici un fel de aşteptări sinceră să fiu. Şi aşa se face că a sărit iepurele. So, pentru noi, Mexic it iz.

Cine a mai fost prin diverse locuri să lase un comentar, suntem toţi curioşi să auzim şi alte păreri.

Toarnă şi restul »

Laguna Yalku în Akumal: feerie pe supt ape...

Yalku - aşa se cheamă o lagună faină de lângă Akumal, la vreo 30 km mai jos de unde stăm noi acum şi la vreo 10 km mai sus de unde vom sta după ce ne construim casa. Locul e un fel de estuar larg şi întortocheat prin care un râu subteran se varsă în mare strecurându-se printre nişte bolovani mari, la capăt fiind o barieră mică de coral. Dacă n-a fost furtună recent, apa e ca o supă clară în care zburdă "schools of fish" - ca mieii în iarba udă. Intrarea costă 6 dolari pentru noi, iar pentru turişti 10. Po să stai acolo toooaaată ziua, să vii cu picnicul tău, cu ţigărica ta... E aşa de fain locul de care vă zic! M-aş muta şi mâine acolo, numai că o parcelă de 2000 mp pe malul lagunei costă 800.000 USD - only. Apără şi fereşte +++ (trei cruci), de banii ăştia îţi iei 3 parcele la 200 m de lagună şi-ţi mai rămân şi ceva mărunţi să-ţi plăteşti intrarea la facilitate toată viaţa.

Când te plimbi cu snorkelul prin micile canioane de piatră şi te uiţi la unele bancuri de peşti mici cât unghia trecând printre unele pâlcuri de peşti mari cât poşeta, ai senzaţia că eşti la teleenciclopedia. Cică dacă ai noroc, vezi şi ceva căluţi de mare printre mangrove. Locul e presărat de insuliţe, aşa că nu eşti nevoit să înoţi la nesfârşit dacă te-ai depărtat de mal. Oriunde te apucă odihna dai de o piatră pe care te poţi urca să stai la soare. Până să ajungi la apă treci printr-un fel de grădină de artă cu şculpturi împraştiate de colo colo, care prin tufiş, care pe mal...

Jpeguri:
(mai sunt poze şi de prin alte 2-3 locuri printre ele)



Pozele cu peştisări de la Yalku sunt doar ce se vede aşa în viteză de pe mal. Din apă se vede diferit, mai precis feeric, motiv pentru care m-am decis să-mi confecţionez zilele astea o tolbă ermetică cu vizor lat pentru făcut jpeguri sub apă. Acum sunt în faza de rateuri. Dar nu mă las. Am eu damblaua asta să nu comand una profesională pe net, na, ce să-i fac. Dacă metoda mea rusească dă rezultate, revin cu amănunte.

...

Gata, am revenit!

Sooo... invenţia mea empirică de ţinut apa la distanţă de camera foto (my photo room) n-a ţinut mult. Camera e bine, sănătoasă, am scos-o la timp. Aşa că după ce am mai văzut încă odată pe net că fie sunt scumpe că vin din Mexic, fie durează prea mult livrarea că vin din America, m-am dus pe Quinta Avenida aici în Playa şi am găsit ce căutam, chiar la 800m de casă: 25 USD. Foarte bună, dar tot a trebuit să improvizez un pic, fiindcă plicul avea obiectivul mai îngust şi mai scurt decât cannonul. Cu un colier dintr-un fund se sacoşă şi un pic de scai cu arici, s-a rezolvat.

Iată rezultatul aka peştii din laguna mea favotită, Yalku:
(apar imediat, după plaja virgină de la început pe care nu puteam s-o las nepostată şi care e undeva lângă Paamul, aproape de noi)



Efectul termoclin apare atunci când se mixează apa dulce din râul subteran cu apa sărată din mare şi treaba pare blurry sau imaginea din faţa ochilor uleioasă. Nu ştiu de ce, dar fix acolo la amestecarea apelor stau cele mai multe cirezi de peşti.

Ui' aici ş-un hilmuleţ de pe youtube cu Laguna Yalku sub apă:



Akumal Bay e nu departe de Yalku. Se mai cheamă şi Turtle Bay, fiindcă aici la vreo 50 m de mal dacă te duci, poţi vedea ţestoase şi chiar înota cu ele dacă nu ţi-e frică de mărimea lor. Odată nişte turişti americani s-au întors foarte nemulţumiţi la hotelul all inclusive unde stăteau aici lângă Playa şi au reclamat la recepţie:
-am stat la Akumal toată ziua şi n-am văzut ţestoase cum ni s-a zis de la hotel
-dar unde aţi fost?
-pe plaja principală
-aţi făcut snorkel?
-nu
-păi în apă sunt ţestoasele
...

Carevasăzică ţestoasele nu vin şi beau margarita cu turiştii la bar. Hmm... ar trebui specificat asta în pliante.

Iată cum stă treaba sub apă în Akumal Bay - plaja mea favorită, menţionez

Toarnă şi restul »

Teleleu spre Chichen Itza

Suntem în faza de aşteptare... Ca să construim ceva tre să ne întăbulăm bucata de junglă mai întâi. Transpirăm, facem cură şi aşteptăm. Am zis că aşteptăm? phii, nu-i uşor să fii în vacanţă dacă nu ştii până când... Dar ce ne-am face noi oamenii fără problemele noastre în curs de rezolvare?

În timp ce aşteptăm mai circulăm prin rivieră, mai ieşim la o tortillă, mai cunoaştem un om-doi, mai facem o cură cu blenderul cel mic marca "Hamilton Beach - Fresh Chop", mai schimbăm uleiul la maşină... cam aşa. Tocmai i-am scris ştafetă lu var'mea şi mâ gândeam în ea, în ştafetă că suntem aici de 4 luni şi încă n-am văzut tot. Ce chestie... Bine, am şi luat-o în pe-ndelete, nu prea ne-am îmbrâncit la turism fiindcă avem o groaz de timp care trebuie aşteptat până la ultima secundă...

Ca s-ajungi la Chichen (cam 240km de aici din Playa) ai 2 variante:

• po s-o iei pe autostrada cu toll, să plăteşti 25 de dolari, să nu vezi nimic şi să ajungi cu 15 minute mai repede
• po s-o iei gratis pe drumul vechi prin sate, numai că aşa rişti să te pierzi în obiectivele paradisiace de pe drum cum am păţit noi şi să nu mai ajungi la timp... Fiindcă dai pur şi simplu de nişte locuri care-ţi şterg undele beta din creier şi te fac să pierzi noţiunea timpulu
  

So, într-o duminică mayaşă ne-am sculat cu noaptea-n cap, pe la noo. Ne-am scărpinat în cap să plece noaptea de acolo ş-am zis: păi cum să nu te duci la Chichen dacă ai reuşit să te trezeşti aşa devreme? Aşadar ne-am luat costumele spaţiale de baie, ne-am băgat pe rând în Teleleu Enterprise, am dat tare melodia braziliană preferată ş-am izbucnit spre Chichen Itza.

Primul nostru stop a fost după 30 de metri la semafor. Al doilea a fost după 2 ceasuri, undeva prin Yucatan, când ne-a oprit un filtru militar care se lupta în linişte pe şosea cu drogurile. Ne-au oprit fiindcă aveam numere din statul vecin, de obicei aşa se întâmplă. Super politicoşi soldaţii, zâmbitori, aproape că le era ruşine că tre să ne caute de droguri prin sacoşe, prin torpedo şi pe la roata de rezervă. Noi în schimb am fost foarte entuziamaţi de eveniment, am cooperat la maxim - eram în frenezia primului control militar, cred că i-am tulburat un pic cu avântul nostru. În final s-au arătat foarte mulţumiţi de operaţiune şi ne-au urat good road spre Chichen. Interesant a fost că nu ne-au cerut niciun act, nici de la maşină, nici de-al nostru.

Apoi am ajuns în Valladolid, un orăşel imposibil de curat, cu un centru frumos, colonial, plin de yucateci veseli pe triciclete. În mijlocul oraşului e o căldură extremă (locul e cam departe de briza coastei) şi mai e şi o cenotă foarte faină, Zací se cheamă. O piscină naturală într-o peşteră deschisă cu balcoane medievale de piatră, în mijlocul unui parc luxuriant. Acolo po să faci o baie refreshing în apă potabilă, să te răcoreşti de orice. Intrarea e 2,5 dolari. În zonă mai erau câţiva puşti la bălăceală, alţi trei turişti curioşi şi cireaşa de pe tort: un Mowgly mayaş în formă feminină de la care am cumpărat o brăţară care de fapt nu ne trebuia niciunuia. Nii la poză şi zi dacă n-ai cumpăra de la ea şi scame dacă ar vinde:



Era tare bine şi răcoare acolo jos... dar n-am stat mult să ne mirăm, că vroiam să ajungem totuşi la Chichen în aceeaşi zi. La întors în Valladolid mi-a mai plăcut şi cum se vede centrul noaptea, foarte fain luminat.

Jpeguri din prima parte a drumului:



După Valladolid până-n Chichen treci prin tot felul de sate pitoreşti şi amuzante ca de exp. EBTUN - care are la ieşire o închisoare în poarta căreia se vând hamace împletite de chiriaşi.

Dacă eşti pe fază când îţi sare indicatorul în faţu 3 km înainte de Chichen dai de cea mai paradsiacă cenotă ever: Ik-Kil. Cenotele sunt considerate decătre mayaşi porţi către Xibalba. Cenota Ik-Kil trebuie că e vreo poartă prinicpală sau ceva, că după ce ne-am bălăcit mai bine de o oră în ea ne-am simţit şi noi ca ei, ca zeii respectiv. Super energizaţi, super fericiţi şi super relaxaţi. Sigur marele KukulKan avea şi el aşa un jacuzzi... Ce marijuana, ce trompeta îngerului? Ia fumaţi o cenotă să vedeţi! Priviţ' aici:



După cum cădea raza soarelui într-o parte prin cascadă, la Ik-Kil se făcuse cam 3:35PM. Am făcut un efort colectiv şi ne-am amintit de ce-am plecat de acasă: să vedem Chichen. Chichen închidea la 5... Am cam tras unii de alţii prin cenotă ca să plecăm de acolo că prea era mesereaş: răcoare, soare, liane, peştişări, apă clară de un blu perfect transparent, chiuituri de oameni bucuroşi...

Am ajuns la naveta noastră care se simţea plăcutly fierbinte, ne-am schimbat în spate după geamurile fumurii în chestii uscate ş-am condus pe rând cei 3 km care ne despărţeau de marea piramidă. În timp ce plăteam parcarea, am observat reciproc cum pe feţele noastre se alungeau doo zâmbete mari, nu fără motiv: am aflat de la omul din gheretă că deoarece am ajuns hix la 4:00 nu mai tre să plătim bilet de intrare la ruine. Ruinele se închid oficial la 5:00 aşa că dacă apari pe la 4 maiaşii îşi râd în barbă şi te lasă să intri moca crezând că nu o să ai timp să vezi mai nimica. Noi la rândul nostru râdeam în barbă pentru că tocmai economisisem 10 dolari de cuşmă iar o oră de viziă e oricum dublu faţă de timpul oferit turistului de la all inclusive în excursiile scumpe cu autocarul. Aşa că am purces cu paşi mari să vedem despre ce-i vorba... şi adevărul este că e fain şi impresionant. După ce am trecut cu bine de tarabele cu piramide şi zei mici de după intrare, ne-am trezit drept în faţa lui „Kukulkan”, „El Castillo” sau Marea Piramidă. În timp ce zumam de zor la tot felul de şcări cu jaguari de piatră, am remarcat că insiderii băteau din palme în faţa de miazănoapte a piramidei (pe acolo pe unde coboară leneş Kukulcan la echinocţiu) şi că sunetul (ca un chiţcăit de pasăre cu ecou) se propaga si se amplifica în mod misterios pe toată peluza din jur. Tare sistemul ăsta Mayasonic de pe vremea lui Quetzalcoatl! Am aşteptat să plece ghizii şi am inceput să batem şi noi din palme să vedem dacă chiţcăie şi la noi (yep, it worked)... iar după ce noi ne-am îndepărtat suficient de mult, cei din spatele nostru a început şi ei să bată din palme şi tot aşa... (că doar noi oamenii nu ne imităm unul pe altul chiar aşa, pe faţă) După ce am trecut şi de Templul Mil Columnas ne-am dat seama că vizitasem aproape totul cu excepţia Cenotei Sacre. Era 4:30 fix. Chiar când să punem şlapul pe cărarea care ducea către cenotă, de nicăieri a apărut călare pe o bicicletă un maiaş mic şi mânios care nu mai permitea nimănui sa o ia pe acolo... asta e, poate data viitoare – am zis ş-am mai dat o roată pătrată pe la Kukulcan. Aviz amatorilor: dacă intraţi gratis după 4:00 mergeţi direct la cenotă, că din restul ruinelor trebuie sa plecaţi abia pe la 5:00.

Decţeonar: Chichen Itza înseamnă de fapt „La Gura Fântânii Itza”, după numele cenotei pe care tomai o ratasem. Cenotele reprezintă pixelul central în jurul căruia se învârte şi în ziua de azi viaţa maiaşilor de peste tot locul. Kukulkan este numele mayaş dat zeului toltec Quetzalcoatl, care în traducere înseamnă "Şarpele cu Pene".

Puţini ştiu că terenul de sub Chichen a fost până de curând proprietatea privată a urmaşilor unui nene. Imagine that... să ai piramida lui Kukulkan în curte... Istoria e în felul următor: pe la băţ-şase’ntors-gaură-scaun (1904 adică), un american pe numele lui Edward Herbert Thompson - diplomat şi arheolog atunci când nu era diplomat, a avut geniala idee să aducă nişte pompe nemţeşti cu ghiare de fier şi să dreneze cenota de la Chichen... mare a fost supriza lui nemimată când pe fund s-au descoperit o groaz’ de şkeleţi (leftovers de la sacrificii) precum şi nenumărate artefacte mayaşe de aur şi jad care au fost imediat trimise la un muezeu american. După asta el a avut ideea românească de a cumpăra pe nimic tăpşanul cel mare pe care stătea Chichen Itza. Abia acum vreo lună statul Yucatan a cumpărat terenul de la urmaşi, cu vreo 20 de milioane de dolari only.

În drumul spre ieşire am studiat atent oferta vânzătorilor de suveniruri care ne-ar fi vândut orice: de la zei mayaşi, la argint, la Isuşi şi până la scheleţi, hamace şi piramide egiptene. Când i-am zis unuia că are o iguană mare şi frumoasă (vie) lânga stand ne-a întrebat dacă s-o împacheteze.
La ieşire ne-am cinstit cu câte 26 de uncii de freş rece de portocale. Acest lucru ni s-a scurs pe şoseaua gâtului la marele fix după atâta fitness prin ruine. Şi cum stăteam noi aşa pe o bordură înaltă trăgând de suc s-o ia pe pai în sus, ne gândeam cum să facem să dispară încă 2 ore şi jumătate până la inceputul şoului de noapte de neratat - care avea să aibă loc tot acolo, în bătătură la Kukulkan.

Văzând noi că biznismenii de artizanat se cam pregătesc să strângă tarabele, ne-am pus încetişor în mişcare spre ei, simţind cum sucul din burţile noastre oscilează în ritmul paşilor efectuaţi. Aici portocalele sunt cam ca prunele la noi (de multe) deci un suc de portocale proaspăt stors nu e servit la cinzeacă, ci în nişte burdufuri de unică folosinţă de 750 ml. Am luat noi ce-am luat pulsul standurilor de la intrare, însă de câte ori poa’ să spună un om „no gracias” fără să-l doară încheieturile capului? La penultimul stand am dat peste un maiaş hazliu pe la 50 de ani care ne-a arătat cum ciopleşte el Kukulkani şi Pakali cu maceta direct din butuc. Nu ne-am putut despărţi de el fără doi zei de lemn super faini, cu auriu aşa şi cu patină, daţi cu păcură şi împachetaţi în ziarul local. La un preţ bun, avantaj cine habla espaniolă.

Ne-am căţărat din nou în Teleleu Eterprise şi am plecat spre o altă cenotă văzută pe internet, mult mai puţin cunoscută, aflată maxim un sfert de oră de Chichen. După ce am trecut de „localul familial” al satului adică de cârciumă, am ajuns şi la cenota cu pricina - Yokdzonot se cheamă. Iniţial am zis că mergem numai să pozăm la ea ca japonejii, însă odată ajunşi am căzut ăn capcană... Cuceriţi de pâlcul de gospodine mayaşe care luseră cenota în concesiune, ne-am zis: clar, merge acuma o baie ca ocheanul... şi uite aşa ora şepte seara ne găsi plescăind ca nişte iezişori, singuri în toată cenota. Intrasem într-un fel de tulumbă spaţio-temporală de atâta relaxare. Am prevăzut asta, aşa că ne programasem ca singurul lucru capabil să ne trezească la realitate să fie un strigăt de sus: Eduardooo! – semn stabilit cu femeile cum că „bătuse de şapte” şi deci tre s-o luăm înapoi spre Chichen ca să apucăm locuri bune la şoul de seară. Zice pe net că tre să ajungi mai devreme dacă vrei să vezi piramida luminată din linia-ntâi. Bine că şi-au aminit... Am ajuns la Chichen pe la orele noospr’zăci ş' tri’zăci. Locuri în faţă nu mai erau, dar cân' s-a făcut întuneric am nevăzut că oricum nu contează, în sensul că după ce s-a stins lumina mare a început debandada şi fiecare şi-a mutat scaunul cum a vrut. Atmosfera era aşa faină, m-am simţit ca-ntr-o tabără studenţească dinaia cu generator, gamelă, scurt metraje... Şoul a fost absolut magic, nimic holywoodian, nimic pe gustul turistului de mall: o poveste în spaniolă despre cosmogonia maya pe un fundal muzical tipic de junglă, în nişte boxe cu un sound beton şi cu nişte lumini în noapte pe fiecare ruină unde se petreceau scenele din poveste, obligându-te să-ţi imaginezi live teatrul radiofonic care ieşea din difuzor direct în aerul misterios din jur. La final s-a lăsat o linişte totală, întuneric cu multe stele, Kukulkan şi junglă... Ne-am simţit....... (îmi pare rău, dar aici nu am cuvinte să descriu)

Ai de mine ce zi! – ne-am zis ieşind pe poarta cetăţii, complet descuiaţi la corazon...
...ş-am încălecat arhi-mulţumiţi pe caii putere ai vehiculului nostru modern din viitor şi am pornit în trombă mică spre casă. Pe drum am fost controlaţi iar de armata antidrog, însă de data asta au avut de-a face cu nişte exploreri cu experienţă, căci ştiam exact şchema în caz de control: te dai jos din vehicul, te dezmorţeşti un pic şi te urci la loc.

Iată jpegurile:

Toarnă şi restul »