Republica Dominicană, din Cretacic şi până Azi

Dominicana de alaltăieri (de până să apară Columb)

Tot omul ştie că meleagurile americane de nord, centrale şi de sud nu erau goale la venirea conchistadorilor, ci pe ele trăiau din negura timpului tot felul de triburi: care de agricultori cinstiţi, care de războinici oportunişti. Cireşarii spanioli i-au numit INDIENI fiindcă atunci la 1500 când au pus ei prima dată adidaşii pe mal au crezut că au ajuns tocmai în India, dar venind de pe altă parte. Abia când au văzut ei că nu-i nici urmă de elefant pe-aici şi că Sandokan întârzie cam mult să apară şi-au dat seama că sunt pe altă lume. Din lipsă de imaginaţie sau de la prea multă ţuică de ananas au numit noua lume „Indiile de Vest”. Sau poate că în capul lor tot ce nu era în Europa sigur era în India.

În fine... deci aici în insulele din actuala Caraibe trăiau mai multe triburi, care de care mai primitive. Prin sud pe unde-s Antilele şi Trinidad Tobago trăiau nişte inşi care-şi spuneau CARIBI. Ei nu s-au născut acolo, ci au venit cu lotca tocmai de pe contient, din America de Sud adică. Au vâslit pe Amazon tăt în Sus până au ajuns în paradisul fiscal, care pe vremea aia era tot offshore. Caribii ăştia erau megarăzboinici din fire, aşa că făceau mereu razii pe la triburile din jur şi le luau pământul de sub picioare, femeile din hamac, copii din hămăcel şi banii de ţigări. Despre Caribi se zice că erau canibali, dar după ce am văzut eu unele documentare thriller, concluzea pe care am tras-o e alta: ei nu mâncau oameni aşa, duminica în famile sau fiindcă le era poftă... Ei aveau un fel de ritualuri de după război în care se adunau, dansau Prodigy şi mâncau unele părţi importante din câte un şef de trib duşman ca să-i extragă „spiritul” sau puterea.

În nord, unde acuma plutesc insule ca Cuba, Jamaica, Haiti/Republica Dominicană, trăiau cu totul alţi „indieni”: ARAWAKI - oameni de o natură mult mai paşnică.

Desen erotic în cărbune cu femeie greco-arawakă (unde se vede că borseta pentru celular este adăugirea cenzorului):

Caribii au fost personajul negativ pentru Arawaki. I-au tot sâcâit şi împins către nord, până ce a venit Columb şi i-a mazilit pe toţi - dar asta-i altă telenovelă. Arawaki ăştia erau neam de agricultori, pescari şi party-people în enorm de multul timp liber de care dispuneau. Poate de plictiseală, sau poate fiindcă odată un mare şef le-a spus că aşa e bine, ei erau o naţie de poligami, adică un bărbat avea de obicei de la 4 femei în sus, dar nu mai puţin de două. Trăiau în nişte colibe rotunde acoperite cu frunze de palmier, aşezate în cerc în jurul ringului de dans - aka mijlocul satului. Numai bossul avea colibă pătrată, care era şi mult mai mare decât a arawakilor de rând – asta ca să poată găzdui mai multe femei în hamace supraetajate, cca. 20. Ultimele mii de ani Arawaki şi le-au petrecut făcând sex, cultivând organic, împletind colibe, jucând hora şi apărându-se de Caribi. Asta până ce a vent Cristobal Colon cu bărcile de spaniarzi.

Cică aşa ar fi fost la debarcare... Nu i-au întrebat şi ei înainte dacă li-i foame, dacă li-i sete de pe drum...

La început a fost bine, dar după atâta amor pe iberici a început să-i cam roadă stomacul şi neavând ce să înfulece acolo lângă corabie, au dat iama cu furci şi topoare peste arawaki încercând să-i creştineze. După o vreme, văzând că tipii ăştia îmbrăcaţi cam ştiu să se bată, şefii Arawaki au întrevăzut o oportunitate: i-au lăsat pe spanioli să-şi facă liniştiţi casele lor de chiatră, cu condiţia să-i aprere de Caribi. Au şi lucrat pentru spanioli la diverse exploatări de aur şi alte metale bengoase. Li se părea mai bun regimul iberic decât cel caribic. Dar pacea asta a durat puţin, fiindcă regilor europei le-a zâmbit larg aurul dominican şi atunci au fost jmekeri. Au invitat în europa nuş’ce rege arawak, cu promisiunea că se vor împrieteni, dar deîndată ce omul a ajuns cu bine pe mal european, l-au omorât în public, iar pe Columb l-au băgat la închisoare, cum că s-ar fi dat cu duşmanul sau ceva de genul. Capitolul ăsta mi-e puţin neclar. În fine, această neînţelegere a dat totul peste cap. Imediat Spaniolii au trimis un general tâmpit pe insulă, care a început imediat să oprime masiv populaţia. Ş-atunci oamenii normal că s-au enervat şi pac, război! Au murit ceva arawaki în război, dar cei mai mulţi, cca. 90% au murit în următorii ani datorită bolilor europene – pentru care nu aveau anticorpi. După război a mai fost o poveste pe care nu mi-o amintesc cu o prinţesă Arawaki care a făcut mult bine dar a sfârşit rău ca orice personaj pozitiv şi gata... în scurt timp după asta s-a dus pe puşcă încă un neam de „indieni”... După filmul ăsta, urmează colonizarea insulei cu negri africani, deoarece conchistadorii cam rămăseseră fără forţă de muncă în urma făcţilor. Acesta este motivul pentru care populaţia de azi a insulei e aşa negricioasă. Arawaki de dinainte erau mai cappuccino la ten. Fiind urmaşi de negri şi de arawaki, dominicanii de azi sunt nişte mixuri cu trăsături foarte interesante şi frumoase. Au corpurile şi muşchii de negri, picioarele lungi, pielea maronie, faţa de arawaki cu nas mic şi ochii blânzi, fruntea largă africană, urechile mici şi ghiduşe şi dinţii perfect albi. În Haiti sunt 90% negri-africani, aici nu s-au amestecat prea mult cu localnicii. Religia oficială în Haiti este voodoo-catolică... imagine that

Înainte de oul lui Columb, insula pe care azi se află Haiti (la stânga) şi Republica Dominicană (la dreapta) se numea Quisqueya. Frumos nume. Acum se cheamă Hispaniola. Nici numele ăsta nu-i urât, însă parcă îmi aminteşte de război şi alte alea... De menţionat: cuvântul Hamac - Hamok vine din arawakă.

Dominicana de ieri:

Înainte să vină primii Gringos să-şi facă vile cu piscină, ţara a fost sub dictatură militară – cum era la modă prin mai toată america de sud şi centrală. După eliberarea de sub Truillo (prilej de sărbătoare naţională cu pui fript şi bere) dominicanii s-au dat cu americanii şi au început să-şi facă infrastructură, turism şi publicitate. Au zis că cel mai bun mod de a civiliza Rep. Dom. e să invite străinii cu bani să se pensioneze aici. Zis şi făcut. La început de tot treaba a mers, în sensul că dominicanii erau nişte oameni buni şi deschişi la suhlet şi se înţelegeau bine cu noii locatari.

Dominicana de azi

După o vreme scurtă, după ce le-au apărut sub nară primele vile, ceasuri cu fosfor, maşini de vedetă, televizoare noi, celulare, maşini de spălat cu tulumbă, i-poduri şi alte alea... ei bine dominicanii şi-au dat seama brusc că vor şi ei să guste din Pomul Binelui şi Confortului şi cum nu aveam bani nici să treacă strada, s-au apucat să acumuleze diverse lucruri din vila omului alb. Omul alb a început atunci să-şi astupe geamurile cu gratii, să-şi înalţe gardurile şi să ferece bine poarta micului său Paradis Tropical. Acum e la modă traiul în „Gated Comunities”, adică mici cartiere organizate cu paznici plictisiţi care-şi sprijină flinta ruginită de caşcarabetele de la bariere. Aici paradisul tropical şi-a tras porţi de maximă securitate... Prăşădintele ăsta nou, Fernandez, un avocat şcolit la Uaşinton îi bagă mare cu poliţia internă şi cu relaţiile externe. Joacă bine cărţile se pare, însă situaţia asta va dura cel puţin 20 de ani zic eu, până se va forma o generaţie nouă de oameni care să aibă toţi în casă minunile tehnologiei moderne... sau măcar bani de buzunar.

Cam atât despre Republică...

Acuma în încheiere fincă ne aprociem, vă zic o urare către toţ’ telecititorii:

Crăciun fericit să hie în casă, să aveţ parte di brânză pi masă, să vă tremure piftia bio de legume în farforie, să vă crească cadourile mari de tor sub brad şi să ascultaţi la radeo cele mai frumoase colinde pop-rock! Noi o să bem o guavă în cinstea tuturor, o să ne imaginăm aici tot timpul zăpada şi frigul de acasă şi o să ascultăm seara la +25° Celzius şlagărul local Jungle Bells. Hei.

Toarnă şi restul »

Dominicana: Vizită în Costambar, Puerto Plata

Azi nu mergem la plajă că au intervenit nişte nori graşi de ploaie pe boltă - vreme meteo ideală pentru a veghea la alambic.

Cum ne umplem noi timpul aici ca să treacă iarna mai repede? Păi... N-avem goblene, nici rebuse, aşa că mai gugălim, mai mergem la plajă, mai cumpărăm merinde, mai plecăm după câte un teren, mai vorbim cu vecinii în germană, etc. Adică Don Gingiembre vorbeşte, eu mă uit în tavan, că rareori înţeleg sensul invers al frazelor nemţeşti - în ochii mei tulburi limba germană care pune mereu verbul la coadă seamănă cu un şarpe care dă cu spatele.

Alaltăieri ne-am pornit brusc sa explorăm Costambar-ul, adică un fel de cartier rezidenţial mai de lux aşa de lângă Puerto Plata. Mai întâi ne-am uitat pe Google Cernoziom - you know, programul cu globul pământesc care se repede la tine din ecran când dai să cauţi un sat. Din satelit plajele arătau beton… Pe Google El Todopoderoso, găseşti chiar şi câteva terenuri îmbietoare acolo. ...zis şi făcut. La unu ziua hix, cum am vorbit, Antonio s-a înfiinţat la uşa hambarului purtând pantaloni lungi şi pantofi, să pară om serios. Deh... merge cu nişte gringos tocmai în Ciudadul cel Mare (ai, ce mult îi place să meargă cu maşina!). Am emers în uliţă, am vrut să tragem poarta după noi dar era cam grea, aşa că am lăsat-o la locul ei în gard şi ne-am suit amântrei pe motoreta lui mică. Am pornit din prima, toţi călare, să parcurgem tiptil kilometrul de mers pe jos până la şosea. Am descălecat la intersecţia cu asfaltul şi am lăsat moto-concho în grijă la paznic la barieră. Am uitat să zic că şi aici în Cabarete noi locuim tot într-un fel de cartier nou rezidenţial cu paznici plictisiţi şi toate cele. Aşa... rămăsesem la faza cu ieşitul în drum. Antonio a ridicat 3 degete în sus - câte unul pentru fiecare dintre noi (al meu sper că era ăla din margine) şi pac a oprit o gua-gua, aka o dubă albă fără niciun semn distinctiv care ne-a înghiţit pe toţi până la Sosua – staţiune agroturistică importantă, între noi şi Puerto Plata. Am ajuns rapid la Bomba din Sosua (bomba=pompă în limba lui Columb). Aici o bombă de benzină este de regulă locul unde se îngrămădeşte toată activitatea locului (taxi, farmacie, supermarket, etc). Ne extragem din guagua, traversăm strada plină de capcane cu motor şi ajungem undeva în spatele unei barăci unde erau parcate mai multe toyote din vremea cretacicului. Ni s-a explicat şi am priceput pe loc că nu orice taxi merge unde vrea el... cele cu siglă galbină merg între Cabarete si Sosua si cele cu siglă roşie între Sosua şi Puerto Plata. Aha. Mai sunt şi unele cu alb, care sunt particulare, astea par să meargă unde are rost. Antonio şi-a arătat muşchii şi a negociat un preţ de 300 pesos (cam 6 eur cca. 30km) până la Costambar în condiţii de lux... adică eram DOAR noi în crocodil (pardon, maşină – Toyota desigur). Aici ca să te faci taximetrist nu-i aşa simplu, sunt mai multe condiţii pe care trebuie să le îndeplineşti:

• să ai o toiotă camry din vremea lui Mircea cel Bătrân (by the way, bune maşini!)
• să ai becul galben de „avarie motor” aprins tot timpul
• să circuli cu acul de la gazolină pe roşu (să nu se deoache rezervorul)
• dacă ai şi geamul spart, eşti tătic, e semn de „veteran”
• musai să ai colant parasolar pe parbriz cu o fantă în dreptul ochilor ca să vezi strict drumul (sau măcar să se vadă că ai avut odată aşa ceva)
  
• să pui o pernă mare între scaunele din faţă ca să poată sta la o adică 3-4 persoane în linie cu şoferul

În ciuda acestor parametri perfect nealiniaţi la normele UE, am numai vorbe de laudă despre taximetrişti: în tot haosul aparent al traficului nu ne-am simţit nici o secundă în nesiguranţă, mai ales că din boxele din spate îţi curg permanent în cap sunete relaxante de merengue (în principal trompete şi acordeoane). În urma unor astfel de experienţe iniţiatice am ajuns la un postulat: băi frate, cea mai bună metodă de a-ţi goli mintea de gânduri inteligente e să asculţi merengue în guagua. Zen, nu alta.

Revenind. După ieştrea din Puerto Plata şi de pe asfalt (bun asfalt de altfel) şi după un pic de off road, ajungem la intrarea în Costambar care e „rezidenţial”... deduci asta dacă la intrare vezi o poartă mare cu două bariere şi vreo patru paznici care se plictisesc şi îşi arată unul altuia trucuri cu carabinele din dotări. Cu cei "dos pasageros blancos" tolăniţi pe bancheta din spate, toyota a pătruns ca-n brânză în perimetrul de high security. I-am zis la om că vrem să ne lase lângă plajă. Desigur. S-a învârtit niţel în ovaluri, a întrebat un puşti negricios şi am ajuns... la plajă. Ca sa fim siguri că ajungem înapoi acasă în aceeaşi zi, Antonio a tocmit cu omul să ne ducă şi retur. Ne întâlnim în două ore la poarta cu paznici. Ne luăm geanta pe diagonala bustului şi ţâşnim entuziaşti spre plajă. Prima parte, deşi era alcătuită numai din case cochete, ni s-a părut cam dubioasă. Plajă îngustă tare, plină de alge şi semne urbane - sticle şi ambalaje cu scris. Într-un tufiş care aproape că dădea în mare ne-am ciocnit de un dominican de vârsta a doa şi ceva care avea sarcina să cureţe perimetrul. După care am mers noi cât am mers prin nisip pe ţărmure şi am ajuns în final la plaja „turistică”. Ei, aici era altă treabă: aranjat, coafat, cu umbreluţe, apă albastră, ceva corali şi plajă curăţată. Aşa da... Hai să vedem inmobiliarele. Am părăsit plaja şi am intrat în zona de case. Terenuri cu semnul de „se vende” câte vrei... un teren drăguţ şi destul de măricel la numai 50 metri de plajă... wow. În Costambar, aşa ceva pe net costă cam 50.000 USD. Aici pe tăblii nu scrie preţul. Ce ne-a atras însă atenţia a fost că foarte multe case şi restaurante erau de vânzare. De ce o fi vrând aşa de mulţi să plece din paradis? Hmm... Or fi mâncat din cocotierul cunoaşterii? Nu mergem nici 10 minute şi dăm şi noi de Cocotierul Cunoaşterii, adică de tabloul cu taxe locale şi anunţuri. Aflăm că în 2000 s-a construit o falnică centrală electrică chiar la o aruncătură de bumerang de gardul rezidenţialului, care merge fix pe cărbune. Şi care fumegă continuu. Şi mai scria acolo la panou că scoate şi un hârâit ciudat. Nu m-aş mira dacă şi bulbucă ochii şi scoate limba la om dacă se apropie... Aşa deci! Înainte de ctitorirea furnalului zona cică era de vis, turiştii curgeau... lumea se simţea bine, se scărpina pe burtă. Dar de când cu furnalul lucrurile stau invers. Rezidenţii care au rămas se îmbrâncesc cu autorităţile să închidă centrala - cercetătorii britanici au descoperit că fumul cu pricina strică ochii şi plămânii ascultătorilor... Păcat, plaja era hermosa... Cu concluzia în priviri, am zis că hai să ne întoarcem că nu ştiam cam pe unde suntem şi cât avem de mers pân’la poartă. Ajunşi prea repede la intrarea în "rezidenţial"(respectiv ieşirea), am luat 2 cole şi o bere pentru Antonio la o terasă. Ar fi vrut şi Antonio cola dar nu mai avea decât două aşa că lui i-am luat o bere Presidente, din care nu mai avea decât una... să se simtă şi el om de vază/halbă respectiv.

Aşa am aflat că lui Antonio i-ar plăcea s-şi cumpere o maşină de teren albă şi modernă, că s-ar "combina" cu o femeie tot albă (şi modernă) cu condiţia ca alesei să-i placă să meargă la discotecă şi că o discotecă în Cabarete ar genera profituri imense. Cu aşa un popor muzical cred şi eu. Însă trebuie să menţionez că e o diferenţă mare între maneaua taximetristului român şi bachata taximetristului dominican, slavă Domnului. Pe drumul înapoi, Antonio şi şoferul ascultau la radio un fel de discurs al unui tip cu o voce destul de gravă, un fel de Fidel Castro local care pleda pentru ceva şi ei se prăpădeau de râs...

Iată neşte jpeguri:


Încă un set de jpeguri. Enjoy, respectiv.


Dincolo de barierele celor relatate, ca o concluzie interioară care ni s-a conturat în urma celor 12 zile petrecute aici până acum, e că Dominicana e un loc fain, merită un sejur de vacanţă odată în viaţă, însă nu mi se pare o ţară pe care s-o pot numi "acasă". Dar poate n-am cercetat noi destul...

Până una-alta, că tot suntem aproape de Mexic şi am vrut mereu să facem o iecscursie neorganizată acolo să pozăm şi noi o ruină ceva... ne-am gândit să zburăm la Cancun că-i ieftin şi să facem Revelionul pe Riviera Maya, în Playa del Carmen. Ne-am şi luat bilete, că era super-ofertă! :) Mergem să cercetăm şi noi despre chiatra aia fantastică care-a iscat atâtea şpeculaţii, documentare şi sefeuri...

Toarnă şi restul »

Dominicana, după o săptămână...

Următoarele se referă la un cumul de ocservaţii, adunate după ceva preumblări şi ceva acţiune…

Dintre toate ţările din arhiva Teleleu Enterprise, până acum ţara asta e cea mai distractivă de pe scoarţa pământului. Ieri au fost alegeri şi aici, nu numai la noi în sat… Să vezi ce afişe electorale au! De o ghiduşie… Am pus ceva poze în album, din păcate taxiul mergea cu aşa o viteză că n-am apucat să-i fotografiez pe cei mai tari. Promit să mai culeg în curând nişte afişe electorale, până nu dispar.

În lipsă de jipan bengos, ne-am plimbat zilele astea cu tot felul de gua-gua (taxiuri private). Oamenii în general pe aici… au un vibe neaşteptat de bun. Am avut ocazia să intru în contact cu ei destul de intens, fiindcă aici taxiurile se umplu cu câte 6-8 oameni în afară de şofer. Treaba funcţionează aşa: te pui în stradă, faci semn cu mâna şi dacă taxiul care vine (de obicei o Toyota Camry de 200 de ani) conţine doar 4-5 oameni, opreşte în dreptul tău, iar tu te impingi voiniceşte unde vezi 15-20 cm de scaun liber. Astfel, mişunând noi de colo colo în căutare de terenuri, am putut să studiem de foaaarte aproape poporul dominican. Concluzii:

• oamenii ăştia sunt în sinea lor foarte calmi şi decenţi
• corpul dominicanilor nu emană deloc anumite mirosuri "traditionale româneşti", din acelea care-ţi fac călătoria cu autobuzul să pară interminabilă (în schimb, erau odata un rus şi un neamţ la supermarket care-ţi mutau nasul spre ureche)
• au un vibe foarte blând, n-am detectat aversiune intrinsecă
  
• zâmbesc consistent şi sunt foarte politicoşi
• uneori „tinerii de viitor” de pe marginea străzii fac unele spirite de glumă în grup pe seama turistului roz, dar nu te simţi agresat, ştii că doar se distrează, până şi ţie îţi vine să râzi de tine...
• dominicanii au urechile foarte mici şi ochii foarte veseli
• nu cunosc nici o limită în ceea ce priveşte intimitatea personală pe stradă, adică nu ştiu ce-i aia distanţă minimă de apropiere între necunoscuţi, însă nu simţi nici măcar o clipă că îţi este invadat teritoriul, pare că toată lumea are loc la înghesuială...

Album:


Despre cum vieţuieşte omul alb pe aici...

Păi.. asta-i partea care mie şi lui Cherchelon nu prea ne place. Adică: acum 20-30 de ani, când a început ţara să se umple cu „gringos”, oamenii locului erau şi mai săraci ca acuma. Ca atare, obişnuiau să mai fure una-alta din casele omului alb. Omul alb, ca să se apere, şi-a pus tot felul de gratii pe la uşi şi fereşti, ca să nu mai zic că şi-a ridicat în jurul bătăturii lui paradisiace nişte garduri până unde începe gaura de ozon... Astăzi, deşi numai unii drogaţi se mai ţin de furtişaguri şi există poliţie+pază peste tot locul, obiceiul s-a păstrat din tată-n fiuşi şi din cumnat în nepot. Fiindcă gringos ăi bătrâni îi învăţau pe ăi tineri: „fiule, pune-ţi gard de beton, forjează-ţi geamurile şi ia 3 câini de aici că mi-a fătat pitbuliţa, că nu-i de glumă cu ăştia”. Well... ce-i drept, dacă-ţi faci casă de paie undeva în pădure, nu e exclus să te fure careva chiar în timp ce te prefaci că dormi... însă, după mine, pe aici se cam exagerează un pic cu fortificaţiile, mai ales în zonele turistice, unde oricum există pază cât cuprinde.

Acuma întrebarea mea este: ce fel de paradis mai e şi ăsta? Nu zic, locu-i frumos de pică, oamenii sunt cum nu se poate mai de treabă şi distractivi, însă... să stai aşa ca la cuşcă, să te bucuri numai tu de grădina ta tropicală? Hm...

Am văzut mai multe locuri unde teoretic ne putem permite un teren+casă+maşină, dar ne macină ne-ncetat o întrebare cheie: suntem oare gata să trăim în ţara fortăreţelor, ca nemţii ăştia vişinii de pe aici?

Alaltăieri am fost invitaţi la un fel de masă anuală în curte la Tanti Ute, împreună cu soţul ei recent întors din Nemţia şi alţi 4-5 nemţi care stau în zonă. Şi... ce să vezi? Surpriză! Am nimerit fix într-un cuib de văzduhişti: un psi-talent healer care crede că francmasonii împreună cu oamenii voodoo îi sabotează planurile de salvare a lumii, o practicantă Reiki din cărţi, o psihiatră în depresie care crede că cineva o „lucrează” energetic încă din copilărie, nişte vizonari care se luptă cu noua ordine mondială, veniţi la masă împreună cu amantele lor locale întreţinute, căsătorite de altfel cu conaţionali... ce să mai zic... pot doar să mai amitesc că locuim în hambarul lui Mike, omul care a aşteptat în zadar 20 de ani Sfârşitul Lumii...

Închei acum, uitându-mă în zare (verific pe urmă dacă am nimerit bine literele la tastatură) şi întrebându-mă în gând cu vocea doctorului Suresh: Oare ce încearcă Universul să ne spună prin toate acestea...

Toarnă şi restul »

Republica Dominicană: primele zile...

Aseară au venit pe lângă gard 2 dominicani cu o lanternă, strecurându-şi mâinile prin sârma ghimpată de la hambarul unde dormim… I-am depistat după tricourile albe. Dacă nu le aveau pe ei, noaptea la tropice fiind şi ea tot neagră, aş fi zis că o lanternă din spaţiu pluteşte liber la noi în atelier. M-am dus la ei şi i-am întrebat ce caută în noapte la noi în sat: Que quiere Usted aqui ahora? - am spus într-o spaniolă învăţată pe drum din dicţionar. Mi-au răspuns că au lăsat nişte argint (?) în maşina de spălat de sub geam, o maşină prăfuită veche de tip Albalux. M-am mirat (în sinea mea) şi le-am zis ferm să vină mâine să vorbescă cu Tanti Ute, proprietara hambarului pe care-l închiriasem, pe care spuneau că o cunosc bine… Azi pe la 11, vine chiar Tanti Ute pe la noi cu nişte treabă… I-am zis de comesenii de aseară şi ne-a lămurit (de data asta în germană) că ei sunt vigilanţii ştrăzii şi că acolo pe maşină le lasă ea din când în când de mâncare, după care ei vin şi aduc înapoi farfuriile goale. Aha!-mi-am zis, cu vocea lui Morgan Freeman… Misterul din capul meu se făcu praf: cuvântul PLATO…. Înseamnă "farfurie". Aseară în capul meu însemna argint: PLATA…

Dar cum am ajuns aici?

Totul a început prin Iulie… Era pe la 4 dupămasa… Cum stăteam eu aşa pe canapea la cârma internetului, i-am zis deodată lui Cherchelon: Hai sa emigrăm! La care el se pare că atâta aştepta... Pac, 1 lună de căutări pe net… Cum te faci rezident colo sau colo, câţi bani îţi trebe, etc. Ţări tropicale, claro que si. Doar nu era să mergem în tundra canadiană să facem carieră în domeniul crăpării lemnului cu toporul şi să dormim cu căciuli ruseşti în cap (cu urechi).

Am găsit în sfârşit o ţară care ne primeşte fără să demonstrăm că suntem milionari sau sude-de-miari în euro si căreia, în final, îi vom putea vorbi şi lingua: Hispaniola. Ţara aceasta în care dacă nu zâmbeşti te crede lumea nebun se cheamă Republica Dominicană. Ţara lui Duminică…

Era Duminică atunci când am părăsit gara de avioane BBU (Bucureşti Băneasa). Acolo era cam ca la Obor. Rumâni scofâlciţi, sacoşe cu sarmale bine împachetate să nu le miroasă cânele până ajung la cală, tăntici cu copchii în cărucioare… Copchii erau drăgălaşi. Cărucioarele ne ajutau să ne îmbrâncim mai bine la check-in.

Zbor la Bruxelles cu Blue-Air. Un fel de autobuz de altitudine. Bun zbor totuşi. La final, se stinge vocea pilotului care ne zice că nu mai avem de ce ne teme si pac! ...când ne aşteptam cu toţii mai puţin, începu să se rostogolească din difuzoare la maxim melodia aia cunoscută cu Che Guevarra... Bruxelles... rumâni care pichetează culoarul îngust dintre scaune, bulucindu-se în mod tradiţional... Che Guevarra... legătura îmi scapă acum... Am râs noi ce am râs în pumni, după care am aşteptat să se desţelenescă dopul de oameni de la gura aveonului. Buun... Luăm un lift, apoi o dubă gratis şi ajungem de ne cazăm la Novotel în aeroport – un hotel cu aspect de fabrică nouă. Cameră mare, ceai, cafea, bomboane mici la liber. Aveau jos şi un fel de cantină (judecând după aspect). Ne uităm timid pe meniu: 4€ un buchet de catofi prăjiţi… whoa. Hai în aeroport, am văzut acolo un fel de fast food şi un supermarche. Ne urcăm în duba moca de transfer dintre fabrica de cazare si aeroport. Fain aeroport! Aerportul ăsta e de acum în topul aeropoartelor din capul meu – nota 20 pentru eficienţă, simplitate si organizare! Aşa… Era seară… eram la Arrivals. Quality Burger… un fel de McDo. Cu preţuri de Sofitel. Am luat 3 lulele, să-şi potolească Edi foamea. Mai mult şi-a potolit curiozitatea, de foame nu scapi aici cu una cu două... Mai aveam cu noi o punguţă cu nişte fierătanii, adica euro mărunţi şi foarte mărunţi. I-am făcut turnuleţe pe masă şi am descoperit suma: 3.15 €. Bun! Hai la Supermarchet să vedem daca putem lua ceva de ei. Desigur, mai aveam noi ceva bani la noi, plus „some books of credit”, dar era kinda’cool să te învârţi ca un aurolac în aeroporul de la Bruxelles... Ne-am fâţâit cca. 30 minute prin magazăn şi am reuşit să cumpărăm aşa: o pâine rotundă, nişte unt-margarină-hibrid şi un waffel de 10 cm diametru tras în ţiplă. Am mai rămas cu 4 cenţi de aramă oxidată, pe care i-am zornăit tot drumul până în camera de la Novotel. În drumul spre cameră, okiul de vultur al lui Edi a zărit un borcănaş minuscul de gem pe căruciorul părăsit al unei femme de chambre. Cu această nesperată ocazie, aveam micul dejun asigurat! Yey...

A doua zi la 4 ne apropiam în survolaj de Puerto Plata, ocolind cu grijă palmierii de lângă trenul de aterizare. Flapsurile s-au deschis, pilotul ne-a zis că am dat de uscat şi gata... nii la noi: eram ca doi Cristofori Columbi din spaţiu ajunşi cu valijele Stratic pe pământ indiano-spaniol. 29 de grade afuera... cu briză... era plăcutly cald. Yuhu!

Ne-am dezbrăcat la maieul gol, am trecut prin vamă în câteva secunde fâlfâind nişte formulare care nu interesau pe nimeni şi am ieşit afară, unde l-am aşteptat sau ne-a aşteptat el, pe domnul Uwe, cu care tocmisem pe net un apartament cu tot confortul la 230€/lună. În staţiunea agro-turistică Sosua. Ne-am găsit, ne-am cunoscut (nu în sens biblic), ne-am înghesuit în Jepetta lui cu 2 uşi şi am rulat pe asfalt cca 15 minute. Ajunşi sus în deal, unde era pensiunea cu pricina, am descărcat entuziaşti marfa, ne-am lăsat linşi de cei 2 câini tropicali şi hai măi companieros în cameră!

În cameră... Ay de mi! – cum ar zice Cristobal Colon. Un jeg din vremea conchistadorilor, un miros închis de-ţi colapsau nările, 2 tarantule (mama de 20cm cu puiuţul de 3cm) şi un figider asurzitor, pesemne reconfigurat dintr-un fost tractor. Vilele (că erau mai multe) aparţineau unor 3 bărbaţi roz cu ochi albaştri şi cu burţi de nemţi. Erau chiar nemţi, simpatici de altfel, dar fără nici cea mai mica grijă exterioară şi bănuiesc ca nici interioară. Apartamentul nu mai fusese locuit cică de 5 luni, iar de curăţat... cred că de când a fost construit, din noojşase... Grădina în schimb era frumoasă, parcă toate plantele ornamentale din Bricostore se îngrămădiseră una în alta! Dar aici, pe insula Quisqueya, oriunde te uiţi dai de aceeaşi variaţie dendrologică, plus că iarba parcă e mai verde în partea asta de lume...

Totuşi nu venisem ca botanişti... Ce să facem măi frate...

Am stat, ne-am gândit, am pus mâna pe roaming şi am sunat la Tanti Ute de pe internet, o femeie de 66 de ani, uşor hipioată după vorba dupa scris, femeie cu care Edi s-a conversat pe mail înainte să aranjăm cu cei 3 nemţi. Casa ei e în satul vecin celor 3 nemţi, adică în Cabarete. Tanti Ute, vorbind în nemţeşte, a zis aşa: uite care-i treaba mă băieţi, aicea la mine-i plin, dar mai am în spate o anexă, cam rustică, da dacă vă place, o curăţăm de păienjeni şi staţi în ea... La care noi i-am zis instant că a doua zi dimineaţă ne înfiinţăm la uşă la ea, fie cât de rustic o fi!

Se făcu 1 Decembrie... Pe la 12 ne găsim bând cafea dominicană pe prispă la Ute, cu ea însăşi, cei 3 câni tropicali pisicindu-se printre noi şi Antonio – un tânăr dominican de viitor, amuzant şi cu suflet de calitate – un fel de mâna dreaptă a lui Tanti Ute... Soare... Veselie... Grădină superbă, câteva broscuţe, doi gecko şi unele păsărele îşi văd de integramele lor de marţi dupămasă... Îmi exersez spaniola cu Antonio şi din ochii lui îmi dau seama că nimeresc să leg cuvintele... nu e prea comunicativ, dar am senzaţia că ne înţelegem la hix. După multă cafia, cu mâinile tremurând şi inima să ne sară din chept, mergem să vedem anexa... Phii! Veche, prăpădită... seamănă cu înghesuitul atelier de tâmplărie al lui tataia. Totuşi funcţională: apă, curent, adaptoare, utilată, un dulap care nu se apleacă spre noi când trecem pe lângă el, ceva prispă, o maşină de gătit ruginită, un frigider din categoria Fram, o maşină de spălat obosită de la ajutoare.... Ne place! Nu atât hambarul în care vom locui o vreme, cât Tanti Ute, Antonio, grădina verde si Cabarete. Oamenii fac mai mult decât locul, da...

Aflăm de fapt că hambarul nostru a fost vizuina unui văzduhist, acum plecat înapoi în Europa. Tipul ăsta, de altfel proprietar pe exquisitul hambar, a stat aici în apendice timp de 20 de ani. Timp în care a aşteptat, literalmente, să vină Sfârşitul Lumii. A adunat alimente, obiecte, totemuri, poze, cărţi... în aşteptarea Marelui Val. Polii nu s-au mai topit, el s-a plictisit rău şi s-a dus înapoi în Germania să aibă grijă de mama lui... Aici povestea cu văzduhistul se termină şi intervenim noi, să facem curat (împreună cu Antonio şi fiul), să despachetăm şi în final să ne culcăm mulţumiţi...

Am dormit ca unşi... Patul văzduhistului e foarte comod, cred că era un tip bun la suflet şi că timp de 20 de ani a aşteptat aici foarte liniştit Marele Val...

Iată-mă acum, pe 2 Decembrie 2009 la 30 de grade, cu mâna pe tastatură, scriind pentru cine citeşte, în aşteptarea celor ce vor veni... Mă duc la plajă. Până mă întorc, am băgat aici să vadă şi ascultătorii, nişte poze cronologice:



Am fost şi la plajă... De mai multe ori chiar. Apa e mai verde decât în Pacific şi parcă mai caldă, dar poate e aşa din cauză că aici n-a mai plouat demult. La mal, până pe la vreo 3 metri distanţă (cât am parcurs noi) apa e cam tulbure, din cauză că nisipul e foarte foarte fin şi e ridicat de pe fund chiar şi de cele mai mici valuri. Da, se ridică de pe fundul mării şi se aşează pe fundul turistului. Şi rămâne acolo până la primul duş... Nu-i chiar aşa, da ăştia zău că au aici un nisip - pudră nu alta: fără chietre, fără scoici, fără arici de mare...

Plaja asta din Cabarete se pare că e foarte sigură, am văzut că oamenii îşi lasă chestiile lor pe plajă fără nici un ştres. Numai copii fură. Aşa, din principiu. Într-o zi ne-au furat şi nouă geanta, care conţinea: un prosop, un tricou de-a lui Edi, nişte dolari şi ochelarii mei de soare dragi şi antici pe care îi găsisem în '99 pe jos prin Manhattan. Faza cu ochelarii m-a chinuit destul de tare, cumva ei făceau parte din mine...

Foarte mulţi europeni albi, roşii sau vişinii la plimbare... Mai vezi când şi când câte un dominican care cară câte ceva de vânzare, dar nu răcneşte la lume ca rumânii, ci îşi vede în linişte de biznisul lui. Am văzut că vânzătorii ambulanţi de pe plajă poartă toţi cămeşi albastre (să arate că-s oameni „seroşi”) şi au un clopoţel din care mai sună, asta ca să ştii că poţi să-i chemi dacă vrei ceva de la ei.

Toarnă şi restul »

Scrisoare de divorţ cu România: GUBAI!

Draga mea Românie, uite pe scurt care-i treaba cu mine:

Te-am iubit… te mai iubesc şi acum, însă tre să ne despărţim. Ideea e că m-ai dezamăgit atât de profund, încât răbdarea mea de chinez la un moment dat s-a dus pe puşcă, aşa că mi-am luat valiza roşie ş-am plecat în lume...


MOTIVUL

Acum ceva ani eram cea mai înfocată admiratoare de-a ta, recunosc. Însă tu Românie ai fost mereu pasivă şi resemnată, niciodată n-ai avut coloană vertebrală (poate doar pe vremea dacilor cu căciuli de dac, dar nu-i sigur nici atunci). Te-ai lăsat terfelită de toată lumea. Eu nu vreau o soţie care se culcă cu toţi, mie îmi place monogamia. În ultimii... mulţi ani te-ai dat pe mâna tuturor neaveniţilor. Ai făcut-o aşa, pur şi simplu fără să opui rezistenţă. Ţi-a plăcut? Problema mea e că m-ai tras după tine... şi eu m-am lăsat pe mâna lor, doar eram parte din tine, ce puteam să fac? Am încercat să mai găsesc molecule din tine care să fie ca mine, să ne unim, să te salvăm... de tine însăţi. Dar cei ca mine s-au dovedit a fi şi ei aşa de sufocaţi de invadatori încât n-au mai avut niciunul energie pentru acţiune. Chiar şi eu ajunsesem în ultima vreme să mă ascund de invazie ca toată lumea, care pe unde putea. La un moment dat, oriunde m-aş fi dus, nu mai era un loc sigur. Odată eram în creierii munţilor, la marginea unui sat apusean, unde nici maşini nu sunt, abia dacă au curent electric (nu în tot satul). Stăteam happy pe tăpşan ronţăind la un fir de iarbă, aproape că mă cuprinsese fericirea aia fără motiv... cred că sunetul greierilor are efecte hemi-synk sau ceva, că ţi se cam şterge mintea când îi asculţi la maxim. Da, şi cum stăteam eu aşa dusă departe între greieri... deodată din dealul apropiat s-a iscat o zarvă celebră despre bani şi duşmani... cum ajunsese acolo? Pe unde? Să cari până acolo un player cu baterii numai pentru a-ţi afirma din nou părerea despre duşmanii tăi? Au urmat urlete, înjurături de fundal (nu vedeam participanţii), fum şi desigur mult gunoi lăsat în urmă. Atunci mi-am zis mie prima oară că trebuie să plec... După acest gând primordial au urmat confirmări peste confirmări, zilnic... E ca atunci când eşti căsătorit cu cineva, ai impresia că totul este în regulă şi la un moment dat afli că s-ar putea să nu fie... că cineva-ul te înşeală... atunci devii atent la semne... care abundă peste tot, dar tu erai orb... şi cand intervine certitudinea, nu mai ai ce-i face. Ori pleacă cineva-ul, ori tu. În cazul de faţă tu, Românie, rămâi cu casa... Plec eu... Îmi dau seama acum că am avut multă răbdare şi speranţă în relaţia asta, era poate bine să fi plecat mai demult, aşa nu se mai ajungea la resentimente. Vor trece şi astea, dă-mi te rog numai puţin timp...


JUSTIFICĂRI

În opinia mea, relaţia cu locul/ţara/comunitatea în care trăieşti sau cu mediul în care lucrezi are 5 aspecte de bază şi anume: individual, material, social, intelectual şi spiritual. Ca relaţia să aibă succes, adică să te simţi împlinit şi să progresezi, MINIM 3 din cele 5 aspecte trebuie să funcţioneze ca unse. Ca să vezi în ce stadiu al împlinirii exterioare te afli, răspunde-ţi singur la următoarle întrebări:

• INDIVIDUAL: Te simţi respectat? Părerea ta contează? Valoarea îţi este recunoscută? Eşti "vizibil" pentru cei din jur?
  
• FINANCIAR: Te simţi în siguranţă materială acolo unde eşti?
• SOCIAL: Simţi că faci parte din aceeaşi clasă/categorie socială cu cei printre care trăieşti?
• INTELECTUAL: Ai parte de o comunicare bună cu cei din jur? Vorbiţi aceeaşi limbă?
• SPIRITUAL: Aveţi aceleaşi idealuri?

În cazul meu, doar un aspect era funcţional când am luat decizia de a pleca: aspectul intelectual. Restul ardeau la foc prea mic ca să conteze, mai bine zis aveam parte doar de satisfacţii sporadice pe ici pe colo. În schimb pentru românul de azi cel cu maneaua, hai-faivul şi duşmanii... sau pentru omul politic... aproape toate funcţionează, în minunatul spaţiu Carpato-Pubiano-Pontic:

• individual, respectaţi ar fi... părerea lor contează, deci “valoare” au
  
• financiar mai fură deci se descurcă - cei care chiar n-au de unde să fure, totdeauna vor aduna la scor trei din cele de mai jos, deci vor rămâne acolo unde sunt
• sunt majoritari... deci socialul nu ar fi o problemă pentru ei, oriunde se simt ca peştele în apă
  
• despre aspectul intelectual, comunicare - pardon, pălăvrăgeală... vorbesc aceeaşi limbă de nimic şi se pare că le place
  
• cât despre idealuri... sunt comune, asta-i clar

MULŢUMIRI

Înainte să semnăm oficial divorţul, dragă Românie, vreau să-ţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai dat, anume:
O familie deosebită şi nişte prieteni de care nimic nu mă poate separa... Multe experienţe nemaipomenite pe care nu am cum să le uit vreodată oricât m-aş strădui... Mi l-ai dat şi pe Cănuţă să-l am lângă mine, thank you... Aşa.. Ce bunimi am mai primit de la tine? Mult umor, am râs mult cu tine. Da, românii au umor... Mi-ai mai dat îngheţată de fistic şi lapte din vacă la sticlă de sticlă odinioară... plus pâine dinaia bună cu coajă părpălită... M-ai răsfăţat de multe ori la munte şi la mare, mi-ai dat din fumuseţile tale şi din aerul gustos care nu se mai respiră nicăieri în lume... mai ales cel din autobuze:)- Mi-ai dat o limbă bogată, cu care mă pot juca cum vreau (a nu se înţelege greşit). Cel mai mult îmi place să chinui cuvintele un pic, s-o tachinez... am şi eu gărgăunii mei, na. Mi-ai dat şcoală multă, relativ bună aş zice. Pentru toate astea şi pentru multe altele pe care poate le omit acum, îţi mulţumesc.

În încheiere vreau să-ţi mulţumesc în mod special pentru ultimul lucru bun pe care l-ai făcut pentru mine: mi-ai dat un paşaport valabil...

Te mai iubesc încă, de la distanţă, păcat că nu mai putem fi împreună. Îţi spun adio, dar rămâi cu mine.

Toarnă şi restul »

Large Hadron Collider Story - Sfârşitul Lumii începe în Pepiniera Elveţiană de Găuri Negre?

Întrebare keie pe un sait cu acelaşi nume keie:
HAS THE LARGE HADRON COLLIDER DESTROYED THE WORLD YET?

Zilele astea a trebuit să-mi îmbrac şalopeta de connaisseur şi să mă dau mare să-i explic unui prieten ca şi când aş şti exact care-i treaba cu experimentul de la Geneva. Fiindcă am rămas cu şalopeta pe mine, mi-am zis să şcriu şi-n blog, să vază lumea că nimeni nu ştie nimic sigur.

Iacătă ş-un hilm lămuritor de pe IuTiub (en Inglés):

Sooo... cu ceva timp în urmă, nişte oameni au construit la 100 m sub pământ o ţavă lungă, în care au făcut nişte experimente periculoase, sperând să descopere The Particle of God - nume destul de prost ales, ne la obiect dacă ar fi să mă intrebe cineva pe mine dar nu mă intreabă. Acum închipuie-ţi un şvaiţer tubular lung de 29 de km, plin de găurele negre care cresc pe zi ce trece (spun panicarzii) – acesta este „The Large Hadron Collider”, adică acceleratorul de particule de lângă Geneva. Povestea-i cam aşa: (dacă nu zic bine te rog să mă contrazici, eu sunt om de neştiinţă nu cercetător în halat) Prin anul lui băţ-6’ntors-6’ntors-scăunel (1994) cercetătorii de la CERN, adecă Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire (mă dor tastele de la scris titlul ăsta cât un şerpe), s-au simţit cam înghesuiţi în laboratoarele lor vechi. Şi din cauză că în înghesuiala cu pricina s-au vărsat multe cafele, le-a venit ideea să construiască un tunel de 29 km, ca să poată organiza curse de protoni. S-au dus la fabrică, au cumpărat tablă galvanizată, 5000 de magneţi superconductori şi o maşină de espresso (să-şi facă cafea). Ideea de bază a fost să fugărească un pâlc de protoni prin tunel cu o viteză egală cu 99,9999991 din viteza luminii. Le-a ieşit fenta! Datorită acestei viteze, clar mai mare ca la dacie, s-a produs şi puţină căldură – cam de 100.000 ori mai mare ca în centrul Soarelui. După ce şi-au făcut ei multă omletă direct pe pereţii tunelului, ca să scape de inconvenientul temperaturii, au răcit instalaţia la – 271,25 C. ...după care s-au îmbrâncit care să pună limba pe tunel să verficie dacă e suficient de rece. Era rece! Deci aveau una bucată ţavă lungă de 29 km în formă de buclă şi 5000 de magneti superconductori (pentru că erau răciţi la -271,25 C). Dintr-o banală butelie de hidrogen comprimat au fost aleşi pe sprânceană câţva atomi de hidrogen. Aceştia au pus tremurânzi mâna pe clanţă şi au intrat în camera-sursă. Aici, nişte particule de europarlamentari le-au ciordit repede electronii. Fără electronii cu pricina, atomii de hidrogen s-au transformat în nuclei de hidrogen încărcaţi pozitiv, putând fi astfel acceleraţi la maximum de un câmp magnetic. Zis şi făcut. Protonii au fugit tot mai repede şi mai repede prin ţeava de la Geneva până la un moment dat când cercetătorii au schimbat brusc marcajele rutiere astfel încât protonii s-au pleznit unii de alţii ca proştii – lucru imposibil în condiţii normale de trafic, deoarece protonii, fiind toţi pozitivi, nu se suferă deloc între ei şi nu s-ar aprocia neam! Ce urmăreau cercetătorii în toată povestea asta? Sperau să vază Bossonul lui Higgs. Ce este acesta ar să mă întrebaţi acum nerăbdători. Este o partiqulă mică, mică, mică de tot care dă masă tuturor celorlalte particule. Le face să tragă la cântar. Şi cică ar hi văzut-o... „Asta tre să hie particula lui Dumnezeu!” ar hi zis ei bucuroşi... şi au băut o cinzeacă. Mai târziu şi-au dat seama că văzuseră greşit şi au dezminţit.

De fapt nu ştie nimeni exact dacă oamenii de ştiinţă l-au întâlnit pe Bosonul lui Higgs, cel mai probabil că nu. Gurile rele spun însă că în cadrul acestui experiment s-au născut nişte guri rele negre şi mici. Microscopic de mici. Care însă înghit materie cu gogâlţuri şi cresc tot mai mari, urmând ca până în 2012 să înfulece tot pământul. Alţii spun că nu va fi cazul.

Multă sănătate!

Toarnă şi restul »

Intră pe Mess direct cu Messia! Horaţiu Mihail a tras de 666 de ori de fiară şi s-a eliberat

Nu mai e mult şi Messia împlineşte 40 de ani, pe 24 Iulie 2009 A.D.! Chef biblic, yiihaaa! Unde oare o da de băut vin cu gust de apă?

E prezent peste tot: pe Neogen, pe Hi5, pe Facebook, pe la DDTV, CosmosTV, EsoTV (aici e expert în destin, are hotline), pe Dump.ro (aici are clipuri care să te pătrundă), pe la ziare, reviste... imaginea din dreapta de exp e de pe codrosu.ro. Are şi două saituri, în primul apare sub numele de HORUSRA, apoi s-a gândit că parcă ar fi mai profetabil să se cheme Mesia: s-a numit MESSIA cu doi de s, fiindcă Mesia.ro era luat.

Înainte de revelaţie, în perioada în care-şi căuta identitatea, îl chema Horaţiu Mihail şi era un simplu paranormal de ocazie, adică un tip care nu era invitat la nici o petrecere în şcoală, aşa că s-a făcut Maestru Reiki şi Preot Melkizedek. După o vreme, ai lui i-au zis: Horică mamă, hai fă-ţi şi tu un viitor, nu ne mai bâzâi toată ziua la ceacră cu simboale! Şi el s-a pus pe treabă. Şi-a zis "Nimic nu-i mai profetabil decât să fii profet!" Şi fiindcă era single l-a ales pe Isus, era logic.

Iauite neşte paragrafe din Autobiografia lui Mess-ia (un screen-shot din saitul de culoare mov al mântuirii Messia.ro, din care am scos movul ca să poată fi citit fără filtru de protecţie):

No-comment...

Întocmai cum Isus a fugit în tinereţea lui prin deşert după iepuri, tot aşa şi Horică a fost prin toate cursurile de valoare din lumea spirituală românească: Reki, Merkabah, Arte Marţiale, Culturism Ascetic, Qi-Gong, Meditaţie Tibetană... Exact ca Isus are o căciulă de diplome şi un corp bine lucrat - asta desigur, după ce a renunţat la foamea ascezei şi a înghiţit nişte proteine pranice.

După ce a fost el "pă la yoga şi pă la sală" de şi-a formatat trupul după chipul şi asemănarea lui Van Damme, şi-a zis că e gata de-acuma să lumineze calea fraierilor care se uită la DDTV ca la biblie. Zice că cei 12 apostoli şi Maria Magdalena sunt şi ei încarnaţi în România. Până la noi ordine ei bântuie prin malluri. Mai zice că poate să schimbe gustul apei. Din Borsec în Biborţeni. Însă nu vrea s-o facă, că nu ăsta-i jobul lui acuma pe Pământ. Are şi un forum, unde-şi arată "adevărata faţă", e webmaster şi are rank de 5 Săbii.

Se citează el pe el... din Biblie, how cool is that! Mă citez şi eu pe Mine de aici din blogul Meu şi-Mi zic, tot Mie: Apără şi Fereşte! +++ (trei cruci, amin)

Când intri pe saitul lui mov ţipător ar trebui să auzi o voce ca de tunet care să zică: "I am your WebMasterrrr!"... Şi de fiecare dată când intră Horică să mai schimbe una-alta să apară Apostolii animaţi în Flash şi să zică umili: "Yes Master, we apply Changes!"

Acuma luaţi un dumicat de Cheeseburger sfinţit, o cola din Cana cu gust de vin, pregătiţi-vă degetele pentru cruce (că nu durează mult) şi degustaţi această pauză publicitară în care Messia ne zice c-a "ajuns":

- na că s-a şters autoreclama asta penibilă, nu-ş ce că toate linkurile care duc către clipuri cu Messia care le pun aici după o vreme dispar -

Cine nu s-a săturat şi mai are cola în Cana, un clip mai nou:

- na că s-a şters şi ăsta, căutaţi şi voi pe Google, să vă cruciţi -

Aşaaa... După această pauză, cu interesul amorţit, am mai săpat încă odată pe net după Mesia, am dat pe 9AM de o istorisire despre el, scrisă pe vremea când Horaţiu era dealer de secrete spirituale şi era doar încarnarea lui Ra, nu adevărratul Messia. Cine are ochi de citit să citească. Cine nu, nu pierde nimic.

Trăgând de concluzie să vină mai repede (că-mi lăcrimează ochii de la atâta lumină şi cunoaştere), nu pot decât să presupun că pe Hi5, Noi2 şi Facebook o caută neobosit pe Magdalena să meargă împreună la sală să tragă de Fiară.

Toarnă şi restul »

Raelienii visează la un Ufodrom de luxe pentru Elohimi

Ştiai că noi suntem făcuţi de Elohimi, adică de nişte extratereştri de ştiinţă care în weekend fac turism intergalactic? Ei au şi un şef, se numeşte Yahweh Elohim, ce coincidenţă fericită.

Rael.org este o barcă plină de speranţă din marea internetului populată de un Claude Vorilhon: RAEL - altă coincidenţă fericită de nume. Un francez "spiritual, senzual şi plin de ştiinţă" - după cum ne zice chiar el himself. Ciudat e că ştiinţa de care e plin nu l-a învăţat că Elohim este un plural, înseamnă "Zei". După ce a fost chemat la şedinţă fix în craterul un vulcan chiar de către domnul Zei (Yahveh), el a adunat de prin lume o groază de adepţi aduşi cu pluta promiţându-le viaţă veşnică prin clonare.

Plutaş fruntaş la noi în sat este TOMIŢĂ MARINESCU, botezat cu apă plată TOMIRAEL. După ce a aflat că dacă trece la raelieni trupul său poate fi clonat iar spiritul mutat în noua reşedinţă, el a intrat în vrie şi a cerut guvernului nost' o palmă lată de pământ pe care să facă un fel de Ufodrom sau Farfuriodrom pentru prietenii lui extratereştri pe care nu i-a văzut niciodată dar care deja sunt pe drum încoace şi aterizează pe ceas în 2035. Fiindcă elohimii nu vor să aterizeze oricum, pe casa vreunui oltean aşa, ci cu pompă. Vor să se simtă doriţi, iar semnul pentru dorinţa noastră este un ditai Ufodromul plasat la iarbă verde, cu piscină, bar de negri... Să-nţelegem că le place să se scalde. Ar merge şi o manea cosmică la un grătar cu mici în vid, întorşi cu racleta de o duduie cu ţâţe mari (prevăzute în codul genetic).

ProTVu' a remarcat mişcarea raeliană şi l-a filmat pe Tomiţă în plină acţiune, adică în timp ce se uita în sus după Elohimi:

Ca să înţelegem în clar ce ne dau nouă Elohimii dacă-i primim la noi în bătătură: Adecă dacă până-n 2035 mă fac raeliancă, po să biau, să mă ospătez, să fac riduri, lii, lii, măi-măi, că dup-aia pot să-mi zmulg o celulă, s-o bag la reactor şi pe partea cealaltă să iasă un nou "Eu" de 18 ani. Dar tre să fiu atentă să-mi transfer şi memoria, altfel o să iasă un "Eu" cam tăntălău aşa. Totul sună logic şi tehnic, seamănă cu multe filme. De fapt după atâta literatură SF teoria pare atât de viabilă încât racolează o samă de mistici pătrunşi de ufologie şi altă samă de de gospodine care visează la un rol important pe planetă... Dacă promisiunea lui Vorilhon chiar s-ar întâmpla... îţi dai seama cum ar fi ca toţi derilanţii ăştia să mai trăiască încă odată pe Pământ? Dar pe mine de fapt nu mă deranjează câtuşi de puţin mişcările astea de sectă paşnică, chiar sunt mulţumită că există aşa oameni, că am de ce mă amuza sometimes. Câtă vreme nu se înmulţesc necontrolat şi nu ajung să-i împingă pe cei din jur prin politici agresive, they're fine. Multă sănătate. Aşa... aflăm că pe Scoarţa Pâmântului sunt nu mai puţin de 40.000 de raelieni cu steaua lui David agăţată de gât. Păi dacă fiecare ar marca câte 10 Euro, s-ar strânge de-un lot la Pipera, nu? De ce atunci vor ogorul moca de la guvern? ...scuze, m-am dus pe saitul lor să mă mai documentez. Fiţ atenţ aicea: "Aceasta ambasada va deveni cel de-al Treilea Templu, dupa cum este prevestit in scripturile stravechi. In functie de specificatiile indicate de Elohimi, ea trebuie construita intr-o locatie neutra careia i-au fost garantate DREPTURI DE EXTRATERITORIALITATE si SPATIU AERIAN NEUTRU. Asigurarea unei asemenea ambasade si obtinerea garantiilor necesare pentru drepturile ocupantilor ei vor dovedi faptul ca umanitatea este pregatita pentru o intalnire oficiala cu creatorii ei." (citat Rael.org) După poză deducem că Monsieur Rael n-ar vrea să-şi facă ufordromul pe vreun coclaur plin de mărăcini, fie el şi neutru:

(sursa: ro.rael.org) "Miscarea Raeliana a cerut recent unui numar de tari sa ia in considerare gazduirea proiectului ambasadei, si cateva au aratat interes in a aloca spatiu pentru o asemenea tentativa. Discutii preliminare sunt deja in desfasurare! Dupa cum este aratat in documentul prezentat diferitelor guverne abordate, Ambasada Creatorilor Nostri din Spatiu va aduce beneficii financiare substantiale tarii care o va gazdui. NOROCOASA NATIUNE se va bucura de asemenea de PROTECTIA SPECIALA A ELOHIMILOR, si va deveni centrul spiritual si stiintific al planetei pentru MILENIILE care urmeaza." (alt citat Rael.org)

Protecţie specială a Elohimior faţă de CE? Discuţii preliminare cu care ţări?!? Vreau să ştiu şi eu, să şterg ţara de pe lista de emigrat. Un loc plin de Raelieni entuziaşţi care aşteaptă 2035 cu ochii aţintiţi spre boltă şi de moşi cu bani care vor să-şi bage celula la clonator...

Toarnă şi restul »

O zi din viaţa lui Joberon: Prima parte (a zilei)

...e 6:oo AM... Joberon doarme dus în patul său din apartamentul său din blocul său din cartierul său... Patul e din pal capitalist. Apartamentul, blocul şi cartierul din ciment comunist.

Mai demult, când o explozie de păr în mai toate zonele corpului îi anunţa subtil începutul pubertăţii, în ţara în care locuia Joberon s-a produs o revoluţie: un mare comunist a fost înlocuit cu mai mulţi comunişti mici. Care au promis marea cu sarea sa pură, biologică şi plină de iod...

Ceasul-radio ultimul răcnet, de la Tecsun, aşezat oblic lângă patul lui Joberon, numără implacabil secundele chinezeşti până la 6:10 AM când, necruţător, va asmuţi asupră-i pe calea undelor FM vocile pline de un entuziasm de neînţeles ale prezentatorilor de emisiuni matinale. Fiinţa lui este azvârlită în realitate, direct din lumea undelor Theta. Aceste unde reflectă o stare specifică a minţii umane din timpul somnului profund, care potenţează vizualizarea benefică, imaginaţia constructivă şi inspiraţia creatoare. Joberon visa nişte ţâţe.

Aproape treaz şi vădit iritat de entuziasmul animatorilor cu voci ca de difuzor care parcă luaseră un pumn de amfetamine şi mitraliau verbal ştirile mondene de ieri, se duce spre baie. Placată desigur cu gresie şi faianţă bleo, marmorată. Ofertă specială pe Valea Cascadelor. Şi ce dacă a ales rostul gri că era mai ieftin? Această unică combinaţie îl face să se simtă unic într-o lume tot mai standardizată... Se uită la oglinda sa veneţiană în formă mileu şi începe ritualul sacru al bărbieritului matinal: ia puţin gel de la Gilet şi se unge pe toată faţa în timp ce afişează un zâmbet mulţumit, plin de încredere în propriul destin... avea viitorul drept în fată. După ungere, fără a deranja vreunul dintre muşchii care-i întind fălcile, va începe tacticos procesul propriuzis de racletare cu Gilet Fiujăn. Tiger Woods, Roger Federer şi Thierry Henry stau lipiţi de faianţă în spatele său şi zâmbesc încurajator de după prosop. Exact ca în reclamă.

Toaleta odată terminată, trebuie atent aleasă îmbrăcămintea rafinată care va fi imaginea sa în această nouă zi la micul birou ergonomic din pal gri cu inox. Hmm... cămaşa roşie + cravată embosată sau cea bleu striată ca cerul văzut de după gratii + cravata cu buline discrete?... uimit de propriul bun-gust se felicită pentru alegerea făcută şi pleacă cu cămaşa roşie... se chinuie puţin să închidă uşa nou-nouţă de metal care a fost instalată puţin strâmb de cei doi meşteri puţin afumaţi şi grăbiţi. În rest însă e superbă. Aduce puţin a viziune în transă a unui ritual woodoo – maro închis, cu un vizor reflectorizant înconjurat de un inel auriu din care ţâşnesc pe toată uşa raze negre metalice, lucioase... aveau reducere la modelul „Apocalypto” – bine că uşa lui nu se află în drumul meu spre lift!

Loganul lui vişiniu, tunat cu spoiler stabilizator şi pleoape de faruri, îl aşteaptă cu alarma setată de cu seară, aliniat cu bordura cea nouă de la primărie. De abia aşteaptă să fie regele şoselei...dă la o parte crenguţele, cojile de ceapă şi frunzele uscate care s-au adunat peste noapte, se uită cum câinele care şi-a găsit adăpost sub baia de ulei îşi ia tălpăşiţa spăşit, deschide uşa fandând bicepsul şi... într-un moment de neatenţie, ah... se atinge de caroserie înainte să penetreze maşina. Fatal! Tot praful e acum pe mânecile costumului cel gri închis cu dungi albe, care ii vine ca răsturnat. Dar cu puţin scuipat se duce orice. Aşa cum îi făcea mama când cădea pe jos şi se ridica plin de gem pe la ureche.

După cei 8 kilometri parcurşi în doar 90 de minute ajunge în sfărşit la job. Într-o societate în care baza realităţii însăşi este Ştampila, Joberon e sus, sus de tot pe scara ierarhică: e ştampileur, cum ar zice parizienii. Atent şi grijuliu, conştient de puterea aproape infinită care i-a fost încredinţată în ziua în care a semnat pentru preluarea ştampilei, mânuieşte acest sceptru al puterii supreme creând sau anihilând documente. Coordonează cohorte de acorduri care stau în spatele a mii de formulare, aşteptând să-şi impună pixelul de vedere în faţa uimită a următorului client. Trebuie să fie clar pentru toată lumea: în ţara lui Joberon se vând cele mai scumpe credite iar nimeni nu pare să bage de seamă. E o ţară a bunăstării, unde poţi lua o grămadă de chestii doar cu buletinul şi să păstrezi în acelaşi timp şi buletinul.

Implacabil, secundele, minutele, orele se scurg după un algoritm de abac, bine calculat... pauza de masă. A sosit bine-meritata odihnă. Odata iesit la aer necondiţionat îşi aprinde preocupat o ţigară si ca să pară şi mai preocupat... citeste: „Fumatul dăunează grav calităţii spermei”. Nu se îngrijorează, are destulă! Naratorul: Nu pot să nu-mi imaginez cum spermatozoizii fumătorilor fumează şi ei la randul lor ţigări mici, mici de tot...

Lui Joberon i s-a facut foame: să-şi ia ceva gurmé de la Fornetti? Kebap? McDonalds? KFC? Jerry’s Pizza? Meniuri rapide pentru vieţi trepidante... Se uită curios cum colega lui super-slim mănâncă cu ochi sticloşi orez gol comandat pe internet, ducându-şi manichiura mai întâi pe la buze ca să-şi şteargă rujul - oare acesta îngraşă dacă apucă drumul orezului către stomac? Ce bine că el, Joberon, încă nu trebuie să-şi facă probleme cu grăsimea. Poate doar cu părul, care îi mai înconjoară doar urechile, pieptul şi spatele – dar a rezolvat-o şi pe asta, a adoptat stilul masculin, sexy şi sportiv, adică periuţă.

(va urma)

Toarnă şi restul »

Fenomenul Tunguska: meteorit fantomă, anomalie gravitaţională sau răzbunare şamanică?

Scotocind în tolba cu mistere a planetei, am descoperit fenomenul Tunguska. Cu pupila dilatată am început să citesc. Neînchipuitul eveniment care a zguduit lumea la propriu a avut loc undeva departe, departe de tot, în Siberia, regiunea Krasnoiarsk. Un loc paşnic şi idilic, unde în cea mai răcoroasă noapte s-au înregistrat – 56 grade celsius. Temperatură optimă pentru plimbări sub clar de lună cu mucii îngheţaţi tun.


Cam acum 100 de ani în toiul verii, localnicii - majoritatea ruşi, tadjici, uzbeci şi chinezi - au fost treziţi din somnul lor lin de un obiect luminos, lunguieţ, ca un supozitor mare, care le zbura deasupra capetelor. Până să îşi ridice ochii de sub frunte ca să vază mai bine supozitorul zburător, acesta s-a împiedicat şi a explodat (a avut trac că era în centrul atenţiei). A explodat cu nerv, nu oricum. Adică după explozie, în jurul epicentrului, cam 2000 km2 de pădure au fost puşi la orizontală, dea-n-lipitelea la pământ. Specialiştii au făcut repede un calcul şi au ajuns la o concluzie uimitoare: forţa cu care fenomenul a făcut „poc” e echivalentă cu 2000 de bombe atomice gen Hiroshima, iar unda seismică a făcut să zăngăne bebelourile din vitrine până la Jena, tocmai în Jermania. O aruncătură de băţ de aproape 1000km.


Povestea merge mai departe cu paşi mici şi ne spune că o serie de fenomene inexplicabile a avut loc după explozia mega-petardei: o ciudată ploaie neagră a început să cadă peste tot continentul asiatic, iar în Europa norii au jucat feste şi au strălucit argintiu toată ziua şi toată noaptea. Unii zic că a fost aşa din cauza apei îngheţate care, fie a ajuns udă în nori şi a îngheţat acolo, fie a îngheţat dinainte şi a sărit aşa în nori – nu se ştie.

Deşi evenimentul a avut loc în 1908, abia în 1921 a ajuns prima expediţie rusească să scotocască zona în căutarea meteoritului - care se presupunea că a fost de vină pentru toate grozăviile deşcrise mai sus. Nu mare le-a fost mirarea când şi-au dat seama că meteoritul nu e de găsit. Pentru că iarna în zonă nu e tocmai prietenoasă, exploratorii noştri şi-au strâns bocceaua şi au venit degrabă acasă. Nostalgici, cu gândul la focurile de tabără şi serile cultural - distilactive petrecute în inima Tunguskăi, 6 ani mai târziu au convins guvernul să sponsorizeze şi a a doua expediţie. Ca să justifice cheltuirea banilor au promis că se întorc cu ditai gogoloiul de fier, care ar putea ajuta economia naţională să-şi revină spectaculos. Se presupunea că bulzul de fier cosmic ar avea, dacă ar fi acolo, cca. 100 de mii de tone. În loc să se întoarcă victorioşi, rostogolind prin Siberia bila de fier care a fost odată un meteorit, cercetatorii au descoperit şi mai multe semne de întrebare (care au ajutat la revigorarea industriei de semne de întrebare). Deşi în jurul epicentrului copacii stăteau toţi culcaţi şi se relaxau cu câte o marguerita, fix în burta epicentrului copacii erau la fel de carbonizaţi însă drepţi ca stâlpii de telegraf. Unde mai pui că nu au găsit nici ţipenie de meteorit sau crater. (eu în sinea mea m-am gândit că dacă ar hi fost vorba de ceva fer şi tabl’, atunci poate că ar hi venit repede la faţa locului colecţionarii de metale vechi... şi până să ajungă cercetătorii, ferul ar hi fost bine mersi vândut la Centru)

Văzând că explicaţia se lasă aşteptată, pe măsură ce revelioanele treceau, diverşi cercetători cu părul vâlvoi şi faţa arsă de salpetru s-au înghesuit cu teorii alternative: Una ar fi că meteoritul a fost de fapt o cometă din praf şi gheaţă. Aşa s-ar explica lipsa craterului şi a resturilor. Dar le-a dat cu rest la unda de şoc seisimică. Care a fost înregistrată alb pe negru de fum.

După a doua încăierare mondială, locul a devenit un fel de tabără de vară în care cireşarii sovietici îşi petreceau timpul aprofundând misterul. Mi-amintesc că a fost şi la noi la Teleşclopedia un documentar pe tema asta. Eram mic, dat ţin minte şi acum flashurile cu copacii tolăniţi. După 1989 au venit şi americanii, japonezii şi nemţii să se joace cu maşinuţele în nisipul tungusk, însă fără rezultate notabile (probabil n-au avut pix cu antigel să noteze ocservaţiile).

Cel mai în vogă expert s-a dovedit a fi tot un rus, pe numele lui Nikolai Vasiliev. Se vede avantajul de a juca pe teren propriu şi nu în deplasare. El ne atrage atenţia să lăsăm prostiile şi să nu dăm crezare teoriei conform căreia un OZN a vrut să parcheze cu spatele şi a dat într-un copac fapt ce a dus la ditai deflagraţia. Ceea ce confraţii săi au trecut cu vederea şi el nu, e că imediat după fenomen s-au înregistrat, la nivel mondial, puternice furtuni geomagnetice şi lumini polare neobişnuite în Antarctica. Furtunile geomagnetice au loc de obicei când soarele strănută către noi şi ne stropeşte cu particule şi electroni care se scurg prin ionosferă şi apoi induc curenţi electrici puternici în pământ, provocând dereglări ale câmpului magnetic. În 1989, aşa un strănut solar a dus la blocarea sistemului de alimentare cu curent electric al statului Quebec din Canada.

Între timp, după prea multe teste, omenirea şi-a dat seama că exact acelaşi fenomen se întâmplă în atmosferă şi în cazul exploziilor atomice. Deci ar fi putut fi o explozie atomică! Toată lumea şi-a lăsat oala cu fasole pe foc şi a fugit cu contorul Geiger să vadă dacă teoria se aplică. Din păcate s-au întors la fel cum au plecat, pentru că măsuratorile nivelului de radiaţii erau absolut normale. Bătătoare la ochi a fost însă înghesuiala mare de lantanide pe metru pătrat. Lantanidele nu sunt o specie de omizi, ci aşa numitele pământuri ceritice, care fac de fapt parte din grupa metalelor tranziţionale de tip F. Uă... I am broken in my nostril! Citind mai departe aflu că lantanidele astea sunt un fel de metale preţioase din care nu se pot face ghiuluri. Încă o curiozitate, de data aceasta folositoare ghiulăriilor private: în inelele copacilor şi în anumite plante care au crescut acolo după fenomen, s-au găsit urme de aur şi argint...

A mai fost o ipoteză, nu aşa de mediatizată, conform căreia Şamanii locali ar fi provocat explozia. Povestea-i lungă şi a fost greu zmulsă de la supravieţuitorii cu malformaţii genetice... Pe scurt: în acea vreme existau pe malul râului de acolo două triburi de Şamani. Ei nu se prea suportau între ei şi fiincă nu le stătea bine să se încaiere aşa în costumul lor şamanic, îşi tot făceau vrăji atomice reciproc. Într-o zi, unul dintre triburi a reuşit să creeze un fel de gaură de vierme în cer, prin care a venit din cosmos un toptan mare de energie din cale-afară şi i-a spulberat instantaneu pe duşmani, împreună cu 1000km pătraţi de ecosistem! Niciunul nu a recunoscut acest lucru ulterior, desigur. Cine ar fi recunoscut, la o adică, că a distrus o bucată de planetă? Vraja cu pricina se numeşte „Chemarea Păsării de Fier” – pentru cine e interesat...

Însă ultimul răcnet într-ale ipotezelor este acum Teoria Vacuumului Fizic. Pe baza acestei teorii, în zone cu anomalii gravitaţionale, se pot isca spontan unele câmpuri electrice uriaşe care, la rândul lor, pot creea bile condensate si luminiscente de gaz ionizat. Uă... Ce tare! Care bile conţin cantităţi uriaşe de energie ce ar putea provoca o explozie ca aceea din Tunguska.

...şi uite-aşa, am încălecat pe un reactor şi v-am spus povestea.

Toarnă şi restul »

Becul economic, obligatoriu (de evitat)

B'ecologia ne mănâncă pe toţi...

Sfatul vraciului Distillery Channel: Renunţă la becurile economice, la neoane sau orice alte lămpi cu lumină fluorescentă! De ce? Simplu: conţin MERCUR şi în afară de alte neajunsuri de ordin psihic, cauzează BOLI de PIELE (sau le agravează).

FACTS:
-hooray! becurile economice ajută la apariţia problemelor de piele (mâncărimi, arsuri, eczeme, lupus eritematos), a bolilor de rinichi sau a insomniilor
-yey! lumina de neon ajută la căderea părului
-yuhu! costă de 4-5 ori mai mult decât becurile incandescente
-meserie! lămpile cu HALOGEN dau la om aşa: lumină rece, migrene şi epilepsie
-dacă se sparg, vaporii de mercur ajung în aer/apă/pământ/vegetaţie/vacă şi apoi în farfuria omului
-nu există programe de colectare a becurilor folosite. Şansa ca mercurul să ajungă în mediu e maximă

AVANTAJE:
-produc cu 70% mai puţină căldură decât becurile cu filament (nu am transpirat niciodată de la bec, nu mă impresionează)
-au o durată de viaţă de 3,5 ani (am acasă becuri cu filament uitate pe tavan din 2002, deci calitatea asta mă lasă rece ca lumina economică)
-consumă mai puţină electricitate (comparativ cu ce se cheltuie pentru repararea efectelor acestor becuri - mă refer la problemele de sănătate şi alte migrene - nu e vorba de nici o economie la mijloc)


CE SĂ FACI CÂND SE SPARGE UN ASEMENEA BEC DIABOLIC

1. îţi pui mâna căuş la nas, deschizi termopanul şi părăseşti imediat incinta
2. ventilezi încăperea cel puţin 15 minute
3. îţi pui mănuşi de cauciuc şi te apuci să cureţi fără să respiri prea intens - NU CUREŢI FOLOSIND ASPIRATORUL, altfel particulele de mercur ar putea s-o ia pe nările tale în sus
4. unde îl arunci? ei vezi tu, aiciea-i buba: nu există programe de reciclare/distrugere a becurilor economice/neoanelor - tot în mediu ajung în final.

SOLUŢIA?

SCAPĂ DE ELE CUM POŢI. Împachetează-le în ceva moale moale, cum ar fi căciula de vulpe a bunicii (să nu se poată sparge în veci) şi pune-le bine. Atât poţi face pe moment, până se va gândi cineva şi la noi în Manelonia să facă un program valabil pentru ele.

O soluţie de viitor ar fi becurile cu LED-uri în buchet, care consuma enorm de puţin, nu conţin niciun gaz rar înăuntru şi luminează ca nebunele cca. 30 de ani... dar deocamdată unul costă cam cât o jumătate de pensie şi au o calitate care nu mă prea încântă: dau lumină rece. Cred că noi oamenii suntem făcuţi să ne încălzim şi să povestim chestii la foc/soare, nu la lumină de laborator.

VIVA FILAMENTUL

Toarnă şi restul »

Planeta X-Nibiru, 2012 şi Cercurile din Lanuri

Mesajul 1: Vine Nibiruuu...! [a se citi în şoaptă, pe întuneric, cu voce conspirativă...]

Un nene a făcut două filmuleţe despre nişte Cercuri din Lanuri. Ei, în hilmuleţele astea, omul nostru zice cum că desenul respectiv, apărut la 15 iulie 2008, ar hi reprezentatea aşezării planetelor din sistemul solar la 13 decembrie 2012. Şi că undeva acolo în lan pe lângă Jupiter se vede aşa ca o bavură - ei bine, aia ar fi Nibiru/Eris/Planeta X . Dacă m-ar întreba cineva pe mine dar nu mă întreabă, i-aş spune că nu cred că poza ar fi din viitor, ci din trecut. Dacă înţelegeţi engleza vorbită cu accent ca în filmele de război cu scoţieni şi uelşi, vizionare plăcută!

Extraterestrul cu pricina s-a dus până acasă să-şi ascută vârful la laser şi o săptămână mai târziu iar a venit şi a modificat desenul iniţial: a lărgit Soarele (care a înghiţit planetele Venus şi Mercur), a mai pus o planetă mare în afara sistemului (care clar se depărtează sau se apropie) şi a adăugat nişte simboluri mayaşe: Luna Nouă, un spermatozoid, o galaxie and stuff... Din desenul ăsta al doilea n-am înţeles mare lucru... Dar deoarece extraterestrul s-a întors să mai deseneze pot să presupun că ce a vrut el să ne zică e că Nibiru vine, intră în sistem, cauzează nişte explozii solare după care se scutură de scrum şi pleacă, iar noi facem o lume nouă cu ajutorul unor spermatozoizi galactici... Chiar, asta e o ipoteză nouă... Sau poate a fost. Anyways, mie mi-a plăcut muzica reghe de la final. Mesajul 2: CÂND PORUMBUL SE CULCĂ ÎN CERC ÎNSEAMNĂ CĂ PĂMÂNTUL VREA MUZICĂ! hei Precis în lanurile de mai sus îşi are vizuina vreun extraterestru, că anul următor în 2009 un tânăr de artă spontană intitulat LOTUSOCEAN face alt film. Despre o roată mare formată din mai multe cercuri. Impresionat până în fundul sufletului de vedenie ce şi-a zis el în barbă... ia să lansez un hit de să cadă comunitatea virtuală pe spatele ei virtual. Zis şi făcut: face omul o teleşclopedie mică în care zice cu voce gravă că desenul cu pricina reprezintă propagarea sunetului din difuzoare, apoi ne arată o poză cu rudele lui din sec. 20 cum ascultă radio conspirativ în colibă (să vedem clar ca ţuica cum merge sunetul din bobină prin aer), după care filmul ia o turnură neaşteptată: Lotusocean apare brusc cu o chitară pe un câmp verde cu galben. Şi se aşterne băietul nost' pe cântat... şi cântă, şi cântă... cu aşa un patos... se vede cum porumbul din spatele lui trăia şi el momenul. El îi zicea la electrică, fata lui făcea tap-tap într-un timpan şi altul îi filma drept în faţă. Ei, dar ca să înţelegem aşa cum trebuie metafora, ni se explică mesajul cercului din lan: anul ăsta Pământul vrea muzică nene! Să fie muzică deci: Răvăşitor... Şi ce nume mistic... Lotus (ce frumos!) şi Ocean (tot ce frumos!)... Doar că Lotusul creşte prin delte, lacuri mâloase sau mlaştini. Cred că atunci când şi-a ales numele de scenă a omis litera C. Are viitor omul, se vede pe el cu ochiul liber! Şi dacă în 2009 ogorul cere muzică, păi atunci să curgă deci cu LOTUS-COCEAN pe Billboard şi cu Guţă în Manelonia! hei

Acuma ce tot comentez şi eu, poate chiar vom fi salvaţi de muzică. Dacă se duce Guţă pe orbită şi cântă fără oprire sigur nu se mai apropie Nibiru şi scăpăm.

Toarnă şi restul »

Istoria Secretă a Chivotului - Documentar Distillery

Tocmai am văzut un documentar de 8 (opt) ore... TEORIA UNIFICATĂ A CÂMPURILOR- o filmare "mind boggling" cu un vizonar de origine iraniană născut în Elveţia, cu cetăţenie canadiană, care acum locuieşte în Hawaii şi face vâlvă... Nassim Haramein, mare om! - în care s-au explicat diverse despre lumea în care trăim, mâncăm şi dormim.

Pentru cine are răbdare, aici e prima parte:


Şi aici a doua:


Dacă nu aveţi o noapte întreagă la dispoziţie... mie mi-a plăcut partea cu peripeţiile Chivotului şi încerc să redau pe scurt:

În primul rând să ştim cu ce avem de a face: Chivotul de care se tot vorbeşte în Vechiul Testament de la Moise încoace, cică e de fapt o mini Gaură Neagră care arată ca un cristal, conectată la o sursă infintă de energie (ce tare!). Şi când zic energie, nu mă refer la becul de 60W, ci la energia aceea cool care transformă visele în realitate. Ad literam.

Primii care s-au bucurat de el (ca tataia de o ţuică tare) au fost Atlanţii. Care cică l-au primit de la nişte turişti extratereştri de pe orbita Pământului care împărţeau pixuri şi chivoate. Le-au dat "marfa" moca. Închipuie-ţi, e ca şi cum ai face cadou un tv Panafonic triburilor din Noua Guinee cand ai acasă un ditai ecranul cu plasmă de te uiţi la film ca la tenis.

Ei, dar la un moment dat a dat cu piatră în Atlantida si s-a scufundat. Era păcat să se scufunde şi tehnologia brici de îndeplinit dorinţe aşa că ea a ajuns la Egipteni. Aceştia aveau nişte piramide (despre care se zvoneşte că nu le-ar fi construit chiar ei), iar aceste piramide erau conectate prin nişte canale cu apa Nilului. De ce? Nu ca să se dea faraonul cu şalupa ci ca să treacă apa Nilului prin piramidă ca printr-un fel de filtru. Ei dragii moşului, dimensiunile Chivotului s-ar potrivi la fix cu dimensiunile „sarcofagului” din interiorul piramidei. Căci contrar opiniei generale cum că lada respectivă ar hi un sarcofag, Faraonul a fost îngropat ceva mai încolo, în valea regilor. Deci NU în piramidă. Aşa.. şi trecand apa pe la tehnologia minune din piramidă se transforma şi pleca mai departe, făcând grâul să crească cât boaba de strugure.

Acum (pe muzică indiană de acţiune) apare Moise. Dupa ce 40 de ani a crezut că e băiat de faraon şi-a dat singur seama că nu e cazul. Şi că are o misiune. Să îi scoată pe evrei din egipt. Să fie ca un fel de Silvestru Stănilă cu bandană de mag pe cap într-un Rambo cu evrei. Şi a făcut el împreună cu cu vrăjitorii faraonului un concurs amical, un "optical ilusion jam-session" şi a dat să plouă cu broaşte printre altele, apoi un baston s-a transformat în şarpe şi şi-a mai adăugat la CV o victorie: a kilărit într-o noapte (ce va fi viitoarea sărbătoare de Paşti) o samă de pui de egipteni - asta ultima e din Biblie, nu ne-o spune Nassim că el ţine cu Moise. Aşa că Faraonul a aprins un trabuc şi a zis...”Ce să zic...puteţi pleca”. Şi Moise (pe muzică indiană de acţiune) a plecat.

Cu popor cu tot. Ajunşi la Marea Rosie şi-au dat seama că au fost urmăriţi. De egipteni ofcourse, pentru că Moise le şterpelise tehnologia chivotului cu tot cu Chivot. Care nu era sub forma unei lăzi grele cu mânere cum ne imaginăm noi, ci era varianta light, care arăta ca o bilă de cristal. Jmecher de felul său, Moise a vrut să le facă o glumă cazonă călăreţilor egipteni şi a despărţit marea în două, suficient cât să treacă ai lui, dar nu şi călăreţii. Şi după ce au trecut, au început plimbarea de 40 ani printr-un deşert care se poate traversa cu piciorul în maxim 1 an (3 luni dacă te grăbeşti). Adică pe înţelesul nostru, a celor care ne scobim în nas în timp ce literele ne poartă repede-repede prin istorie, Moise a vrut să facă din evrei un fel de mici supermani. Cum aşa? Păi Moise i-a plimbat pe ai lui prin deşert nu fiindcă n-avea indicatoare reflectorizante, ci tocma ca să aibă timp să se combine între ei acolo în tabără în intimitatea cortului şi aşa să se formeze o nouă generaţie proaspătă de evrei. A vrut să schimbe o generaţie veche de luzări, cu o generaţie nouă trasă în ţiplă şi născută lângă chivot, care se spune că face upgrade la ADN. Iar deşertul, în nuditatea sa, era locaţia perfectă.

Dar cum orice plimbare se mai şi sfârşeşte, Joshua, noul şăf, împreună cu evreii care acum aveau toţi instalat Service Pack 2, au ajuns să traverseze apa Iordanului. Şi au ieşit din deşert cum au şi intrat, despărţind apa. Ca şi cum ar fi avut un divais generator de anti-gravitaţie. Cum ar fi să zicem... o Gaură Neagră, zic specialiştii. Eu nu ştiu, că nu mă pricep aşa bine la găuri negre.

Treaba mergea bine în grădina Ierihonului, toţi aveau merţane şi termopane iar Solomon făcuse ditai templul în care să adăpostească Chivotul. În spatele templului băgase şi o baltă mare de leisure activities din care iriga grădina şi în care, dupa model egiptean, mai spăla Chivotul din când în când. Să se asigure că ai lui au din ce să facă falafel and stuff. Dar, ca în orice telenovelă, trebuie să existe şi personajul negativ, filmat întotdeauna de foarte aproape în timp ce îşi spune ceva în gând... S-au nimerit să fie Filistenii în cazul nostru. Ceea ce nu a fost chiar o surpriză totală pentru Solomon, care prevăzător, a aranjat cu Esenienii (o gaşcă mai mare de paranormali New-Age) să schimbe uleiul la chivot atunci când aveau să vină. Dar Filistenii au ajuns mai repede decât s-ar fi aşteptat oricine şi au luat şi Chivotul cu ei când au plecat, că doar după el veniseră. Au încercat să îl folsească ca armă, dar şpilul era că te cam pârleai dacă nu ştiai ce să faci cu Chivotul: preoţii care erau antrenati de Solomon erau ca niste ninjia ai intenţiilor bune. Vezi tu, chivotul e ca un procesor cu mulţi, mulţi, mulţi....ati prins ideea...megaherţi. Nici nu apuci să apeşi enter că a şi izbucnit Corelul. La fel şi cu chivotul: cum te gândeai „să moară cutărică” bucla informaţională se închidea înainte de cuvântul cutărică că tu gândeai încet. Adică se procesa imediat "să moară" şi energia te lovea ca un peşte ud peste faţă. De aceea Filistinii, dupa ce câţiva bengoşi au murit încercând diverse cascadorii cu chivotul, l-au returnat prompt evreilor.

Ei, şi de aici Chivotul a ajuns, cum era plănuit, la Esenieni. Unde, puţin mai târziu, s-a născut un tip genial – Emanuel. Cunoscut şi sub numele de Isus. Legenda spune că s-a născut chiar în câmpul chivotului iar asta s-a văzut. Personal am un mare respect pentru el pentru că a încercat să ne înveţe care-i treaba cu iubirea de aproape. Aproape că i-a ieşit fenta atunci când a fost. Buun... a făcut el ce-a făcut minuni, a vorbit mulţimilor (ştiţi filmul) dar la un moment dat, văzând că nu prea are cu cine, a părăsit platourile de filmare la momentul ideal pentru show, la eclipsă (ştiţi, faza cu Golgota, când el moare)... apoi a înviat după 3 zile şi a luat-o încetişor spre Europa, însă a zăbovit puţin şi în India şi Tibet. A ajuns până în Franţa.
Iar urmaşii lui au fost Katarii. Care ştiau de la străbunicul lor Emmanuel care-i fenta cu Chivotul şi câte poţi face cu el... Şi pentru a-l găsi, au făcut un fel de club al cavalerilor amatori: Ordinul Templierilor - un ONG cu începuturi modeste, în care 2 cavaleri călăreau pe un cal... adică erau mai mulţi cavaleri decât cai. Probabil cine se trezea primul, apuca la cal. Aşa, 2 călare, s-au dus la regele Franţei spunându-i: ”Barosane...uite cum stă treaba”. Atata i-a trebuit regelui! A închis numaidecât solitaire-ul şi a plecat la Cruciadă. Şi au ajuns până în Ierusalim unde au săpat 7 ani sub Muntele Sfânt, dar acolo nici urmă de Chivot. Norocul lor a fost că regele Etiopiei a venit într-o zi pe acolo, a stat gură-cască la excavări şi i-a întrebat de sănătate. Când a aflat regele ce căutau ei cu hârleţul în praf, le-a zis că degeaba caută acolo. Seara, la o ţuică, au aflat că regele Etiopiei nu era chiar în sejur la Ierusalim, de fapt cam fusese dat afară din ţara lui dar că ştia la sigur că Chivotul se află la el acasă, în Etiopia.

Şi într-adevăr aşa era... la vremea lor atunci, esenienii, când au vazut că vine încălzirea globală în zonă, au căutat să se ducă mai la verdeaţă şi au luat-o pe Nil în sus ajungând astfel pe undeva prin Africa. Ei şi aflând acestea, Templierii au bătut palma cu regele Etiopei şi au zis că îl urcă iarăşi pe scaunul lui de rege cu condiţia să-i lase să folosească de la distanţă Chivotul (cică se poate şi aşa). Zis şi făcut! Şi uite aşa Ordinul Templierilor a devenit foarte bogat şi puternic. Aşa de bogat şi de puternic, că i-a enervat şi pe Papă si pe Regele Franţei, care s-au hotărât să dea o Bulă Papală şi să desfiinţeze ordinul, desigur cu ştergerea definitivă din sistem a cavalerilor. Se spune că, de atunci până astăzi, chivotul ar sta bine mersi în Etiopia, dar nu-i sigur, că la un moment dat s-au mai băgat şi alţii pe filon.

Iar acum... că ştiu pe unde-a hoinărit Chivotul nu mă simt cu nimic diferit. Tu?

Toarnă şi restul »

Zoodiacul Românesc de Pădure

Distillery Channel, în premieră pe Judeţ, prezintă:

DEZVĂLUIRE SENZAŢIONALĂ DE IMPORTANŢĂ MEDIE: CELE 13 ZOODII ROMÂNEŞTI!

Este vorba de un Zodiac Lunar de Pădure cu animale mici, rozătoare, care respectă cele 13 luni noi ale anului. Fiecare Zoodie începe odată Luna Nouă anterioară datei de naştere a omului în cauză. Acest Horoscop a fost adânc ascuns în pădure, de secole. Numai anumiţi iniţiaţi care locuiesc de generaţii în peşteri ecologice au avut acces la aceste cunoştiinţe bine păzite. În exclusivitate pentru Distillery Channel unul dintre păstrătorii tradiţiei, un om în aparenţă vânător în realitate pescar, s-a hotărât momit la alambic să ne dezvăluie secretul...

Iată zodiile româneşti, în ordinea anotimpurilor. Află luna în care te-ai născut, caută când a fost Lună Nouă atunci şi citeşte într-un articol viitor ceea ce Zodiacul Lunar de Pădure spune despre tine:

Pârşul - începe odată cu cea mai apropiată Lună Nouă de Anul Nou din Ghenarie/Călindariu
Viezurele - Făurar
Popândăul - Mart/Germănar
Chiţcanul - Prier/Traistăn-n băţ
Nevăstuica -Frunzar
Veverul - Cireşar
Guzganul - Cuptor
Bursucul - Gustar/Secelar
Ariciul - Răpciune/Vinitel
Nutria - Brumărel
Jderul - Brumar
Şoarecele de Zăpadă - Undrea/Ningău
Hârciogul - a 13-a Zoodie

Ai nevoie de un calendar al lunilor noi, chinezii ţin evidenţa asta de multă vreme. De exemplu dacă de-ai născut pe 1 martie poţi fi fie Viezure fie Popândău, depinde de an. E complicat...

- va urma -

Toarnă şi restul »

Eurobarlamentare: Fenomenul EBA, despre care cu mic cu mare comentăm...

Aşa m-am uitat şi eu la ştirea de după "europarlamentare":



Şi în continuare mă uit obnubilat la pozele celor care mă reprezintă pe mine în Parlamentul European! Nu că ar fi prost pixelate, nu... Doar că vederea lor îmi turteşte pur şi simplu orice urmă homeopatică de patriotism. Mă simt ca şi când o rudă scăpătată, cu ciorapi cu plasă şi guler roşu de pene a intrat într-un salon englezesc pentru a mă reprezenta la ceaiul de la ora 5. La fel, marea majoritate a „formatorilor de opinie” critică rezultatele alegerilor direct sau mai voalat, în funcţie de cine le umple cardul.

Însă eu cred că acesta e rezultatul perfect! Veţi spune că am înnebunit. Poate, dar acest trio imbatabil format din Wonderwoman, Crazy Vadim si Jiji The Shepard reprezintă la fix ceea ce este România astăzi.



Multă cerneală s-a scurs în explicaţii privind cele 2 Românii: cea din Lamborghini si cea din Căruţă. S-a trecut cu vederea, ca totdeauna, a treia clasa, a celor cu second-handuri, care locuiesc în apartamente, călătoresc regulat în străinătate, îşi cumpără cărţi sau merg la vernisaje, la teatru... De ce spun că s-a trecut cu vederea, ca de obicei? Foarte simplu, pentru că, spre deosebire de alte ţări, la noi această clasă este aproape invizibilă. Voit sau nu. Media îi acordă foarte puţin din timpul de emisie. Omniprezente sunt extremele: bogăţia opulentă şi de prost gust sau sărăcia ostentativă de acelaşi prost gust. Asta se oferă, pentru că asta cer telecomandierii de pe canapea. Aşadar nu putem trăi într-o casă cu scame pân' la gât, iar când ieşim pe usă în ieuropa să arătăm distins şi impecabil. Pur şi simplu nu se poate.

Buba celei de-a treia clase este izolarea. Pe bună dreptate ar zice unii, doar suntem o minoritate agresată din toate părţile de transpiraţie, mârlănie, golănie şi multe metafore care se termina în „ula”, „uie”, „zdă” şi „mi-aş”. Ţara mea este prin excelenţă ţara universurilor paralele. Când însă aceste universuri se întrepătrund (şi se întâmplă tot mai des) îmi dau seama, ajutândum-ă şi de o palmă de-a mea ţinută pe frunte, de adevărata dramă. Dragii mei, aceşti fantastici trei, mult mediatizaţi, ne REPREZINTĂ! Nu personal, pe noi, ci pe acest popo_r.

Un popor nu ESTE şi atât. El se fabrică, se construieşte, se educă, se mobilizează... şi lista ar putea continua „ce qula mea”...
Dar cine este oare acest „se”?

Toarnă şi restul »

Tahiti: aşa a început totul...

DISTILLERY CHANNEL în premieră pe comună prezintă:

PRIMA EXPEDIŢIE TELELEU ENTERPRISE LA TROPICE
4 februarie-4 martie 2009
ECHIPAJ: Cherchelon, Lady Distiluna & Tirbuşon G

A fost odată ca niciodată... A fost februarie 2009, luna Tahiti...

JURNAL DE BABORD
(colaj de frânturi de impresii scrise acolo în beţia tropicelor, să ne înţelegem)

Hai Namaste!
Cinstesc acest loc în care când ies din curte, imediat după găurile de crab apare o apă mare mare, aproape de neînţeles. Când mă bag în Mureşul ăsta imens din faţa ochilor, de undeva din mijlocul nesfârşitului apar şi se uită la mine foarte mulţi peşti coloraţi cu feţe de looney tunes.

CIREZI DE PEŞTI


INDIVID LA MASĂ


SMALLTALK


Aici pe insulă există o singură stradă asfaltată, lungă de 60 km, care nu are capăt, intersecţii sau semafoare, carevasăzică e circulară. Se pare că primăria din Moorea n-a investit în buldozăre. Metoda locală de astupare a gropilor din asfalt este pur manuală, cu punga de plastic. Am văzut noi cum se face: în amiaza mare, inginerul stă în remorcă şi împarte subinginerilor pungi cu raţii imprecise de asfalt moale. Aceştia le iau şi le golesc în groapa vizată iar apoi pleacă agale mai departe, urmând ca traficul de seară să niveleze treaba nemţeşte.

Aici iarna îi ia pe toţi prin surprindere. Nimeni nu îşi dă seama când vine, findcă în partea asta de Lume, iarna chiar e ca vara. Numai casele de fiţze au geamuri la ferestre, în rest există numai un fel de obloane pentru ciclon, care am înţeles că vine cam odată la 40 de ani.

Săptămâna trecută am fost acostaţi pe plaja paradisiacă din golful Temae de un tânăr localnic vorbăreţ care fuma iarbă uscată şi bea bere. Era neliniştit din cauza relaxării de pe insulă. Spunea că abia aşteaptă să meargă în capitală ''să privească stresul’’. Aflând de unde venim, ne-a întrebat dacă la -20 de grade afară i se poate rupe degetul mic de la mână. L-am liniştit spunându-i că asta se întămplă numai la -25. După discuţia cu noi a ajuns rapid la concluzia că sigur nu privise destul stres la viaţa lui.

GOLFUL TEMAE...


Aici femeile pe măsură ce cresc se fac tot mai mari, astfel că atunci când merg pe bicicletă, bicicleta abia se vede de sub ele – compusul arată aşa ca o masă de forme bronzate cu o roată înainte şi alta dinapoi. Pe la 3 dupămasa, atunci când toate femeile se relaxează dupa o zi de stat şi imerg graţios în ocean să facă o baie, apare fenomenul de creştere a nivelului apei, pe care cercetătorii britanici l-au denumit flux. În Tahiti dacă eşti femeie e musai să fii grăsună - e semn de bunăstare materială. Dacă eşti mai pirpirie aşa pari c-ai fi cam sărmană şi nu prea ai şanse să te căsătoreşti.

În faţa prispei, vizavi de butelia ruginită a oaspeţilor vecini, avem un gard verde care produce dicotiledonate, adică un fel de fasole verde pe care o culegem zilnic. Dacă nu o culegem, gardul riscă să se umple prea tare şi să cadă jos. L-am numit ''gardul abundenţei'', exact ca într-o poveste indiană pe care am uitat-o.

Odată ajuns aici uiţi tot - ţi se şterge memoria activă şi devii una cu Nesfărşitul.

NESFĂRŞITUL


NESFĂRŞITUL DE DUPĂMASĂ


NESFĂRŞITUL DE SEARĂ


NESFĂRŞITUL DE LUX


În afară de cele 25 de şopârle mici de pe tavan simţim că mai avem în colibă încă un animal mic, nedetectabil, care roade orice e negru şi relativ moale. Acum o săptămână mi-a decupat ultimul „s” de pe o pereche de bikini ''kiss''. Apoi i s-a părut gustos şi buretele negru de la căştile lui Edi. Bine că laptopul lui Gee nu e din bumbac.

Avem şi o pasăre mică, sălbatică, de curte. Ea vine cănd suntem noi plecaţi cu pluta, kaiakul sau scaunul verde gonflabil şi găureşte bananele de pe ciomagul cu banane agăţat de streaşina noastră din frunze uscate de palmier. Aici găinile nu locuiesc la coteţ ci fug libere printre palmieri sau pe şosea şi zboară sus de tot, până unde se termină ei, palmierii. Mai sus nu circulă, de teamă să nu le apuce ouatul în zbor.

GĂINA DE ARHIPELAG


Avem şi foarte multe furnici. O mare parte sunt bine organizate pe prispă, care totodată are şi funcţia de bucătărie. Noaptea ele extermină orice urmă de aliment lăstat la vedere. Dacă doreşti de exemplu să rămâi doar cu părţile tari dintr-o mâncare fără să te murdăreşţi pe mâini, o laşi pe masă. Până dimineaţă, treaba e rezolvată. O altă mare parte din furnici e organizată în marşalioane în baie. Acolo nu ne dăm seama exact ce ar putea pofti. Poate că baia e construită pe un muşuroi. Pe acestea le-a ameţit Edi intr-o zi cu nişte şprei delirant, cu un fulger pe el. Îl enerva numărul lor. Au înţepenit din mers. A doua zi un Gecko a leşinat în baie de la o supradoză de furnici. Apoi a murit de cald.

Acum câteva zile, George a plecat către miezul insulei la vânătoare de net wireless. În livada de cocotieri din spatele Spa-ului unui vecin, a dat de urma unei reţele. Şi-a azmuţit laptopul pe ea şi a prins-o până la urmă, într-o luptă în care a transpirat foarte mult că erau doo ziua. În imaginea următoare îl vizionaţi pe Gee cum se ia la la trântă cu Uaiărlessul în jungla tropicală. [imagine lipsă, nu-ş pe unde am pus-o]

O furtună mică ce s-a pornit tocma acum când scriam şi se va termina imediat ce trec la paragraful următor. Din bungalowul vecin, o proaspătă mireasă cu două pahare de şampanie a ieşit timid şi a fost imediat zburată de vijelie până la maşină - se duce pesemne la vreun picnic romantic plănuit cu forţa.

EXEMPLU DE FURTUNĂ MICĂ


Ieri voisinul nostru francez a cântat în curte la furtun. Avea un ţâmbure la un capăt şi un ştuţ la celălalt (capăt). Ţîmburele era fixat între buzele lui. Cu mîna dreaptă efectua mişcări spiralate, pentru flexarea sunetului primordial care izbucnea din ştuţ.

Viaţa culinară aici este un paradis armonios, plin de ingrediente componente. Mâncăm mai ceva decât la Mandala, cu Edi care ne momeşte cu tot felul de experimente fusion concepute pe aragazul marca Hawaii. De bun ce e totul, zilnic ne dăm ochii peste cap. În urma testelor culinare la care încă din prima zi ne-a supus Ed, am dezvoltat pe limbă un fel de ventuze gustative (chestiile astea deja nu se mai pot numi papile). Vorba cântecului: „ş-avea bustul lat cât cureaua şi papila cât china!” (prost cântec...)

Aici pe insulă există două golfuri mari: Golful Opunohu, unde a debarcat prima oară Căpitanul Cook atunci când i s-a terminat oceanul din faţă şi un al doilea, Golful Cook, unde nu a debarcat Căpitanul Cook deoarece era deja debarcat în Golful Opunohu.

GOLFUL OPUNOHU


Alimentele la supermarchet sunt normale ca preţ, cam ca pe la noi, doar pâinea e foarte scumpă: o pâine costă cam cât un cauciuc din dezmembrări. Aşa se face că am mâncat noi mult orez tailandez adus cu cargo-ul. Pământul pe insulă e aproape vertical, din cauza vulcanilor care-l ţin aşa. Tocmai am avut o viziune: dacă de exemplu s-ar organiza pe plan local un lan de porumb vulcanic, atunci pănuşii ar trebui culeşi cu coarda şi pioletul.

HAI FUMĂM UN NOR...


Acum două săptîmâni am fost să vedem o cascadă ca-n filme pe care n-am văzut-o deloc. Azi am aflat că ea de fapt nu funcţionează, că de la o vreme nu mai e apă pe coama de 90 de grade a muntelui. Băiatul care toarnă apă pentru turişti de sus din fostul horn al vulcanului a plecat cu feribotul la oraş. Pe un drum lateral, pe-un alt plai vulcanic, am zumat optic 6x nişte capre care gustau nişte iarbă tropicală în mijlocul unui pâlc de cocotieri. Camuflat bine în junglă, printre ţânţari, se uita plin de sete la noi un cal maro. Arăta exact ca modelul românesc de cal, totuşi parcă ceva mai slim, ca tiunat pentru un look mai costeliv.

Pe-aici dacă rulezi de colo-colo pe singura stradă circulară fără capăt, observi nu fără suprindere foarte multă Dacie Logan - cea mai ieftenă maşînă din Oceania: 14 000 Euro only.

Ca şi faună vegetală am întâlnit şi câteva curiozităţi, cum ar fi de exemplu Arborele de Chiflă - zis URU, din care se fac multe chestii aproape comestibile, care mai de care mai cleioase, întocmai ca miezul de pâine în faza de cocă. Crusta Urului copt are gust bun, ca de dovleac copt, însă mijlocul ţi se lipeşte de dinţi ca prenadezul de capac. Personal cred că acest mult-spus fruct este un aliment mai degrabă potrivit pentru vîrsta a treia. You know... vine o vreme în viaţa omului când îi pleacă toţi dinţii din gură... Atunci el capătă un zâmbet moale şi roz şi astfel URU nu mai are de ce se apuca în drum spre stomac. Alte curiozităţi ar fi Fructul cu Gust de Ceapă, apoi Fructul Untos, fără gust dar cu aromă uşoară de peşte proaspăt, apoi Fructul Noni, cu aspect de cartof verde ondulat cu puncte - care nu se poate nici mânca, nici bea, nici unge, nici, stoarce şi ca urmare a fost declarat ''medicinal''. Mai e şi Fructul cu limba scoasă cules de Gee în pădure, despre care vecinul ne-a spus că nu ajută la nimic (avea o faţă speriată când ne-a spus). A nu se neînţelege: fructul era cel cu limba scoasă, nu Gee.
Bananele de aici sunt foarte mici, cam cât un deget umflat ca lovit de ciocan. Păcat că nu se pot fuma bananele astea, că ţigările-s foarte scumpe în Pacific. Ca o paralelă tâmpită, dacă să zicem fumezi un pachet zilnic, e ca şi cum ai fuma câte un tricou chinezesc pe zi. Pentru omul creol tahitian nu e mare difetenţă ca preţ dacă ar fuma marijuana în loc de tutun - ceea ce se şi întamplă de altfel în orice casă umilă din insulă. Aceşti oameni sunt foarte stresaţi de liniştea înconjurătoare aşa că dimineaţa înainte de a merge la lucru, tot tahitianul îndeasă un joint de ''bon matin''. Apoi zâmbeşte toată ziua. Turiştii au senzaţia că li se zîmbeşte pentru că le sunt foarte simpatici localnicilor, insă cultivatorii locali ilegali ştiu de ce.

Despre viaţa pe uscat... Este luni, 23 făurar 2009, vara tropicală e pe sfârşite... începe o nouă vară. Suntem aici de aproape 3 săptămâni. Este sezonul ploios. Teoretic. Practic, se pare că plouă fix numai pe partea opusă a insulei. Aici in Nord plouă la fel de des, dar numai când suntem sub apă. La noi pe mal a plouat doar 3 zile din 28. În prima dupămasă de ploaie mai serioasă a plouat toată noaptea, astfel am jucat noi de 23 de ori Remi pe îndelete.

Tinerii tahitieni... Frumoşi, solizi, înalţi, foarte bronzaţi, cu maieuri marca „Polar Bear”... Unii dintre ei nu suportă ideea că au păr negru şi creţ (pe cap), ca urmare şi-l decolorează până la blond nordic, apoi îşi fac poze cu celularul şi le trimit în reţeaua Tiki Phone.

Ziua de lucru în Tahiti începe pe la 4-5 dimineaţa pe răcoare si ţine până pe la 12, când începe pauza. În timpul liber ţăranii de aici beau bere în lagună (pentru că nu au şanţ). Duminica, supermarketul din Pao-Pao are program scurt: deschide la 5 dimineaţa şi închide la 8, tot dimineaţa. După ora 8, toată lumea bea bere sau ţuică de ananas în lagună.

Picioarele lui George sunt prevăzute la capăt cu nişte nicovale maro: adică nişte sandale solide din piele cumpărate în ultimul moment din ţară, care-l fac să arate ca un filosof rus naufragiat. Nu e vina lui, era iarnă, nu găseai de cumpărat decât sandale ruseşti la noi în sat.. I-au fost de mare folos, atât pe uscat cât şi pe umed, pe saltea, în kaiak sau pe coral. Foarte solide sandalele. Momentan sunt în reparaţii. Au fost singurele sandale din singurul magazin care avea sandale în ianuarie: acele sandale. Era în perioada căutărilor înfrigurate dinaintea vacanţei tropicale, când George scotea din tolbă întrebări de genul „aveţi cremă de soare?” sau „...saltele gonflabile?” – dând pe toţi vânzătorii de 3 ori peste cap şi transformându-i în muscă.

Voisinul nostru francez... L-am întrebat cu ce s-a ocupat înainte de pensie: a zis „je souis ete alarme!”. Adică cum „ai fost alarmat”, l-am întrebat eu. Apoi mi-a picat fisa să desfac ultimele două cuvinte: reiese ca a fost în armată. Are un prieten şi o casă în Burkina Fasso, o casă solidă, din beton, de 10 000 de euro. L-am întrebat dacă are acolo mare, munte sau părdure. A răspuns la toate întrebările pe rând, NU - foarte mulţumit de el şi de răspuns. Atunci am fost şi mai curioasă să aflu dacă există de mâncare pe acolo. A zis că burkino-fassienii sunt foarte săraci, dar sunt multe magazine de unde poţi cumpăra conserve. Atunci l-am întrebat „Păi atunci de ce ţi-ai luat casă acolo, unde nu e nimic?” A stat, s-a gândit la chestia asta pentru prima oară în viaţă şi a realizat că nu ştie exact.

Acest simpatic voisin francez, pe numele lui Joel, a intrat în schemă în ultima săptămână. După ce i-au plecat rudele din vizita anuală, a început din nou să se plictisească îngrozitor: dormea toată ziua, bea bere locală, făcea rebuse şi se uita pe rând la cele două canale TV de pe insulă. Ne dădea mereu din fructele care nu-i mai încăpeau în frigider şi ne desfăcea cu mare şchemă nucile de cocos. Dormea peste tot pe unde apuca: în scaun la soare, cu capul pe masă, cu capul lângă masă, cu capul în piept, şamd. Odată, după ce s-a trezit ne-am împrietenit.

VOISINUL JOEL, LÂNGĂ GARDUL ABUNDENŢEI


El ne-a dus cu maşina lui cu radiatorul spart şi ne-a arătat insaidurile insulei, adică acele activităţi pentru care turiştii plătesc o groaz’ de bani şi pe care noi cu ajutorul lui le-am gustat gratis. Aşa am văzut noi delfinii şi mai apoi ne-am dus să înotăm cu pisicile de mare şi cu rechinii. Da, cu rechinii. Aici ei sunt aşa, ca nişte animale de casă. In timp ce Rechinul de Ocean este flămând, extrem de vigilent şi are 9 metri la pubertate, Rechinul de Lagună este mic, are numai 2 m şi am înţeles că este tot timpul sătul (deşi nu prea se vede asta pe faţa lui). Pisicile de mare au şi ele cca. 2m în diamentru şi arată ca nişte plăpumi pe pe fundul apei. Iniţial ele vin la tine curioase dacă ai peşte să le dai. Dacă ai peşte sau dacă doar miroşi a peşte, vin şi se gudură pe langă tine exact ca pisicile de uscat. Sunt albe pe burtă şi gri pe spate. Pe burtă au o guriţă triunghiulară, mică şi veselă. Ochii îi au pe spate. Au o privire ghiduşă. Sunt neam cu rechinii. Sunt catifelate daca le atingi şi se plictisesc repede de schemele tale daca nu ai peşte.

LA PISICI


LA DELFIN


Sunt foarte mulţi chinezi în Tahiti, ei au toate magazinele. Combinaţia dintre chinezi şi tahitieni se lasă cu nişte copii foarte frumoşi, care se fac toţi fotomodele. Deşi tahitiencele mature sunt foarte grase (spuneam mai devreme că ăsta e un semn tradiţional de spor în casă), ele sunt frumuşele la chip şi zâmbesc tot timpul.

Lagunariumul este un fel de aşezământ de divertisment pentru peşti aflat pe un motu - "insulă mică". Adică aici peştii au viaţă bună. Au program de masă zilnic: la ora 10:30 li se dă de mâncare de către ghizi, iar ei cu ocazia asta se distrează privind turiştii cum se străduiesc să-i fotografieze. Îmi imaginez peştii cum discută între ei: „Tu unde lucrezi?” „A, io am prins un job la Lagunarium. Fac modeling.” „Uai mă, nu mă bagi şi pe mine acolo?” „Încerc mă, să văd ce pot să fac. Ăştia vor numai cu experienţă” etc.

ÎN DUM SPRE MOTU


MOTU


În Lagunarium există şi un bar. L-am întrebat pe fotomodelul uman responsabil cu aşezământul dacă avem voie să fumăm la masă. S-a uitat la mine contrariat şi a zis: „What? Oh.. Here, you have to smoke!” În Tahiti se fumează peste tot, chiar şi în aeroport, la controlul vamal cu bip-bip. Care control vamal nu e de fapt un control, ci un fel de pasaj de trecere liberă, cu o tejghea a cote, pe care stau vameşii, se uită leneş la turiştii albi şi desigur, fumează (duty free).

De la voisinul Joel am aflat printre altele cum ca în Polinezia nu există impozit pe salariu. Salariul minim e de 1300€, cel de funcţionar e minim 2500€, nu există sistem social, spitalul e gratis, şi nu se face ITP la maşini. Aşa am inţeles de ce vezi pe şosea, în afară de groaza de jipane ultimul răcnet, o samă de maşini ruginite, care merg foarte încet, cu uşi care stau să cadă sau chiar făr’ de uşi.

Apa din casă este gratis dacă optezi pentru sursa nefiltrată care plouă, apoi cade prin munte şi iese prin izvor la tine în curte. Dacă eşti nebun şi vrei apă cu clor, atunci plăteşti.

Toate femeile poartă Hibiscus sau Tiară la ureche. Pesemne asta e ţara „Florii la ureche” mi-am zis, după o lună de plajă. O ţară care îţi arată cam cum ar putea fi viaţa dacă ar hi să fie...

FLOARE (PENTRU URECHE)


Hai Manuia şi Mauruuru pentru atenţie!

A bientot,
Lady Dstiluna

Pentru cazare low budget în Tahiti, recomand cu căldură tropicală:
Pension Dina - Moorea

Toarnă şi restul »